Scriu cu degetele înmuiate în trăire și în taste, dar, uneori, mi se face dor de stilou

De când cu facultatea online, dar și cu tehnologia, în general, foile au uitat ce înseamnă atingerea stiloului. Scrisul mi-e prezent oriunde, adică scriu des, dar din ce în ce mai rar pe hârtie sau cu stiloul.

La facultate încă scriu pe foi sau pe caiete, dar o fac cu pixul, repede, pentru că nu am niciodată timp să-mi pictez rândurile cu cerneală, să am grijă să fie aspectuoase, mâna trebuie să fugă și rândurile să se scrie instant, fără pauze, ca să nu pierd ideile. Cam așa e la o facultate unde sunt multe de zis și de scris, mai ales, parcă nu-ți ajung niciodată nici cărțile, nici caietele.

Dar, în afară de cursuri, eu nu mai scriu nimic pe foi. Cred că abia zilele trecute am mâzgălit câteva versuri pe o foaie pentru o activitate, în rest, îmi scriu trăirile în gânduri, în vârful degetelor, apoi le vărs pe tastatură și de-acolo mi se nasc rândurile.

Știu să-mi scriu numele de la grădiniță, cum, de altfel, cred că mulți copii o fac. Nu cred că îmi scriam numele complet atunci, dar cu Ada mă semnam peste tot (și acum o fac), pe desene, pe fișe. În scrisoarea pentru Moș Crăciun de la patru ani, scrisă de mama mea, m-am semnat eu la final, cu litere de tipar, evident.

Și îmi amintesc zecile de foi în care, la grădiniță fiind, neștiind să scriu cursiv, pictam tot felul de simboluri, îmi plimbam pixul pe foaie și îi arătam de fiecare dată bunicii mele ceea ce am scris. O întrebam ce literă e aia, dar cealaltă ce literă o fi, mi-a ieșit vreo literă corect? Și ea îmi spunea că da, acela e M mare de mână, ăla e L mare, ăla e l mic. Mă uitam mirată la șirurile de simboluri și la așa-zise litere și abia așteptam să pot scrie și eu pe foi.

Momentul a venit neîntârziat, în clasa I am învățat să scriu, dar atunci n-aș putea spune că mi-a mai plăcut la fel de mult ca atunci când îi arătam bunicii mele nesfârșitele linii și simboluri făcute haotic pe foi. A durat ceva până m-am prins cum se face m mic de mână și nu l-am mai confundat cu n, Q mare mi-a dat mari bătăi de cap, de K nu mai spun.

Apoi am început să scriu în jurnale. Primul jurnal l-am avut în clasa I. N-aș putea să-l numesc tocmai jurnal, mai mult îmi exprimam sentimentele: o iubesc pe mama, o iubesc pe nana, o iubesc pe năni etc. În perioada aceea locuiam în Anglia și oscilam între cuvinte scrise în română și în engleză.

În clasa a doua am avut alte jurnale, atunci scriam despre tata, despre Narcisa, despre Pety, prima mea pisică și cea mai frumoasă amintire despre ce înseamnă dragostea față de pisici, despre colegi, despre școala unde tocmai am fost mutată etc.

În gimnaziu am început să scriu mai mult în jurnale, nu mai erau doar desene sau fraze lipsite de sens, vorbeam mai mult despre ceea ce simțeam. Acum, dacă mă uit la rândurile acelea, mi se pare amuzant și copilăresc. Mi-ar fi plăcut să fi avut mai multă maturitate și să fi scris și despre unele dureri de atunci, care erau cât se poate de reale și nu aveau neapărat legătură cu vârsta, aș fi fost curioasă cum le percepeam.

Totuși, nu am scris chiar foarte mult în 5-8, dar am scris, am câteva jurnale și de atunci, deși n-au nimic (prea) poetic în ele, nimic simbolic, metaforic, sunt doar niște trăiri exprimate în feluri copilărești, naive, pline de inocența vârstei. Compunerile școlare, în schimb, cele din caiete, sunt (mai) creative, mai pline de figuri de stil.

Apoi, în liceu, în clasele a noua și a zecea, s-a născut poezia. Am scris foarte mult în jurnale, le schimbam des, mi se părea că e atât de multă simțire în mine pe atunci. Și era, încă nu le recitesc, dar știu că am adunat atâtea gânduri și trăiri acolo și mi-e mult mai ușor să mă proiectez înăuntrul a ceea ce eram atunci, pentru că, prin toate cuvintele acelea, știu cum eram, cum gândeam, cum trăiam și cum simțeam.

Am renunțat la jurnale prin clasa a unsprezecea, după finalul unei relații pe care am consemnat-o aproape cu punct și cu virgulă printre file. Acum, uitându-mă retrospectiv, acea relație a fost proiectată în mine, a existat, de fapt, doar în mine, pentru că tot ce a fost în rest, pe parcusul acelor luni, a avut prea puțină veridicitate și emoție. Poți fi și foarte singur crezând că ești cu cineva.

Atunci am început să scriu o carte, la care am scris foarte mult, dar sunt sigură că n-o să simt vreodată că e gata, deși ar putea fi și acum. E o poveste care nu se vrea spusă în lume, e ceva care n-o să mai continue nicicum, o poveste deasupra căreia am așternut un văl și acolo, dedesubt, s-a pus praful.

Acum tot ce scriu, cum scriu, nu se mai umple de sens pe foi. Scriu pe blog, scriu în documente Word, îmi scriu în gând, în lucrurile pe care le văd, îmi scriu în amintire.

Și la examenele online, în special cele de literatură română, mi-a fost mult mai ușor să scriu pentru că mi se pare că sunt mai creativă atunci când buricele degetelora ating tastele, mintea parcă mi-o ia la goană și sunt mult mai rapidă.

Totuși, câteodată mi se face dor de foi. Mi se face dor de mirosul lor, mi se face dor să le ating, să le simt uscate și aspre, deși atât de netede și alunecoase. Și atunci îmi iau stiloul special, roz, gravat cu numele meu, pe care l-am primit cadou, îl țin între degete, mâzgălesc foile ca în copilărie și îmi vine să o întreb bunica și acum ce litere am scris, dacă ar mai trăi, prefăcându-mă că nu am învățat încă să scriu.

Nu știu cum mi-ar fi arătat foile, caietele, jurnalele, stilourile dacă nu ar fi existat tehnologia. Uneori mi-ar fi plăcut să simt între degete și în mâini doar foi, cerneală, stilouri. Din fericire, atunci când mi se face dor, revin la stiloul meu, la jurnale, la foi. În rest, mă bucur că scrisul, în orice fel ar fi, mi-e atât de aproape de inimă, fiindcă nu există zi în care să nu-mi scriu măcar câteva cuvinte în gând, de multe ori îmi spun că gândesc în scris, dar n-aș ști să vă explic cum vine asta.

 

Fotografie: arhiva personală

scrisul
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Amintiri

Cum știi că vine toamna?

cum știi că vine toamna?te duci într-un muzeu. într-un oraș total necunoscut. nu-i știi străzile și nici mirosul. habar nu ai cum îi arată intersecțiile

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.