Ploua cu timp în unele zile
ca atunci când își ispășeau norii din vieți și se spărgeau într-o zarvă de picături reci și împrăștiate.
Dintr-odată aveam o secundă în plus pentru tine
și alte secunde în plus pentru a simți cum din mine se înlănțuie captive catene cu fragmente din iubire
și cum iubirea dinăuntrul meu se interschimba de cele mai multe ori sincronizat cu schimbul catenelor din tine.
Dintr-odată aveam o oră în plus pentru a te ține de mână
și alte ore în plus pentru a te iubi.
Dintr-odată aveam o zi în plus pentru a plânge înăuntrul brațelor tale
și alte zile în plus pentru a-mi lăsa inima să bată în timp ce stăteai cu capul lipit de pieptul meu.
Dintr-odată aveam o săptămână în plus pentru a simți tot ce mi-ar fi fost frică să-mi las vreodată să pătrundă în mine
și alte săptămâni în plus ca să adun la suprafața adâncimilor dintre creier și inimă tot ce-aș vrea să vindec sau să uit.
Dintr-odată aveam o lună să învăț să ascult inimile și viețile
și alte luni în plus să scriu despre lumile mele și lumile noastre.
Dintr-odată aveam un an să văd în mine tot ce aș fi putut să descopăr și în sfârșit n-aș fi avut nevoie de investigațiile și cuvintele celorlalți despre mine
și alți ani să învăț să merg, să scriu și să visez cum nu m-a învățat nimeni.
Dar era prea mult timp.
eu mică, naivă, pătimașă.
nu știam ce să fac și cum să mă împart între prea puțină vreme pe care o aveam uneori,
și prea mult timp pe care îl primeam atunci când ploua.
așa că am renunțat și am chemat soarele,
am suflat norii,
mi-am lăsat timpul unic pe care l-am primit în ziua nașterii să se așeze deasupra tuturor secundelor, minutelor, orelor și zilelor mele,
recunosc, nu știu ce să fac cu prea mult
mă sperie preaplinul, deși îl caut
și-l simt.
