Despre zborul păsărilor și despre frumusețea ce se naște din aripi și din pene

„De ce-și iau păsările zborul? Oamenii serioși îți vor spune că pentru a se deplasa, a-și căuta de mâncare, a explora cerul, pe scurt, chestii utile. Ce oribil! Nu, păsările zboară tot așa cum cântă, de plăcere, pentru frumusețea gestului, pentru euforia clipei.”, scria Eric-Emmanuel Schmitt în cartea sa, Felix și izvorul invizibil (pe care v-o recomand din suflet). Citatul mi-a amintit de un moment de zilele trecute, de un zbor de păsări ce m-a făcut să îmi îndrept atenția dinspre materia pentru examen, înspre fereastra dincolo de care mi se crea o frântură dintr-o operă de artă.

Cerul parcă se înjumătățea, își rupea trupul în două: o parte era senină, vioaie, deplină, cealaltă parte părea fadă, posomorâtă, gri. Dar tocmai în acea parte în care parcă lipsea viața și era o monotonie rumegată de tăcerea ploilor de iarnă, își începuse dansul un stol de păsări. Iar dansul lor era un sincron al aripilor care parcă li se zbăteau în oglindă. Formau cercuri prin care tot ele treceau. Își ondulau aripile în mișcări circulare, se învârteau, treceau una pe lângă alta fără să se atingă, se priveau, se îndepărtau, o luau de la capăt, apoi iar aripile întinse se zbăteau într-o concentrare a propriei forțe într-un răgaz de a privi cerul și a continua, din nou, zburând cu aceleași aripi, în aceleași trupuri firave.

Priveam totul fără să îmi fi putut lua privirea de la fereastră și nimic nu mi se părea mai minunat decât momentul zborului unor păsări dintr-o parte de cer gri, felul în care își aliniau trupurile, apoi se distanțau centimetric, treceau una pe lângă cealaltă paralel, apoi se învârteau căutându-se. Într-un final, repetându-și mișcările de parcă sincronul și dansul pe care le practicau erau memorate și tocmai se înfățișau pe scena lumii jucându-și rolurile bine învățate – deși, știu, e instinctual totul – au plecat împreună. Aceleași păsări, unele mai în față, altele mai în spate. S-au aliniat inițial, apoi, în timpul zborului prin care se îndepărtau, au continuat să formeze cercuri, să se fugăreasca una pe cealaltă, apoi să se regăsească și, la un moment dat, să dispară.

Iar eu să rămân cu amintirea lor, să mă gândesc la cel mai frumos zbor de păsări văzut vreodată și să înțeleg că zborul e gestul aripilor care cunosc tainele înălțimilor, ale orizonturilor ce nu sunt delimitate de lucruri spre care noi putem ajunge, ci de cele pe care nu le vom atinge niciodată, ale zbaterilor care nu obosesc în încercare, ci freamătă și-și adună puterea în cercuri și în alinieri ale trupurilor, ale penelor.

Și cine-mi poate spune că frumusețea nu se poate naște din niste aripi și pene de păsări, dintr-un cer înnorat și un zbor care nu respectă niciun tipar și e creat din felul în care, pe moment, li se nasc păsărilor chemările și pe vârfurile aripilor se așterne vântul?

Fotografie: Unsplash

zborul păsărilor
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Amintiri

Cum știi că vine toamna?

cum știi că vine toamna?te duci într-un muzeu. într-un oraș total necunoscut. nu-i știi străzile și nici mirosul. habar nu ai cum îi arată intersecțiile

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.