Se așterne întunericul și frigul. E ger crâncen în simțiri. Zvâcnesc și tremură inimi, caută și nu se găsesc suflete. Țipă din toți rărunchii ochi cu tornade de lacrimi de ploaie, iar eu fug mișelește din calea lor, părăsesc locașurile în care se întâmplă să se propage cuvinte, și răspunsurile să întârzie să apară. Caut visuri, cu asta mă ocup acum. Căci de ce ți-ai dori să stai într-un loc în care nu ești dorit, într-o încăpere a inimii în care s-au spus atâtea cuvinte și-au durut atâtea priviri și propoziții?
N-am ținut cont că e posibil să mă împiedic în pașii mei alerți, grăbiți, care duc spre nicăieri. Și să întâlnesc obstacole. Iar în fuga mea neînțeleasă, nedorită, pizmuită de simțiri și răzvrătită din cauza împrejurărilor, să mă opresc și să mă așez în locul pe care l-aș fi ocolit, ori l-aș fi ignorat, sau poate nu știam încă nimic de existența lui.
Dar am aflat că acolo mi-e liniștea. Acolo mi-e pendula trăirilor. Acolo mi-e sufletul buimac. Acolo trăiesc cu suflet și cu lacrimi, cu intensitate și cu emoții. Și că acolo voi fugi mereu. Printre enunțuri care vor fi spuse, printre priviri, printre dorințe, înconjurată de propriile mele sentimente, înconjurată de-un dor, de o uitare, de o cutie a timpului, de vreo vindecare fără pastile și fără operații a trăirilor, a întregului meu Univers în care inima și sufletul sunt cuvinte diferite, în care nu accept cu ușurință jumătățile de măsură și în care trăiesc… și scriu. Către pași spre visuri. Locul unde-mi limpezesc și-mi tratez sufletul… scriind.
Photo by Nicolas Thomas on Unsplash
