Chiar dacă nu vom mai împodobi vreodată bradul împreună, încă vreau să te sun de ziua ta…

Au trecut 13 ani de când am împodobit pentru ultima oară bradul împreună, bunicule. 13 ierni ne-au nins zilele și amintirile de atunci. Eu aveam 8 ani, iar tu 55. Ce tânăr erai. Ce mică eram. Bunica era și ea acolo, cu ochiul în spatele retinei aparatului, apăsând cu degetul pe butonul care urma să ne transforme momentul în amintire.

De Crăciunul acela eram doar noi trei acasă. Ultimul nostru Crăciun împreună ni se derula, eram toți trei, și nu știam și nici nu bănuiam. Ultima dată când noi doi împodobeam bradul împreună, brad care încă există, pe care l-ai împodobit anul trecut acasă la tine. Nu știu anul ăsta dacă îți vei mai împodobi bradul.

De atâta vreme nu am mai pus globurile și beteala împreună cu tine… De-aș fi știut atunci, când încă aveam 8 ani și bunica trăia, când tu erai sănătos și în putere, m-aș fi ghemuit între voi și v-aș fi ținut de mâinile cu care m-ați crescut, în timp ce am fi privit bradul. V-aș fi spus că vă iubesc. V-aș fi împodobit și pe voi cu beteală, cu globuri, cu lumină, pe toate le-aș fi găsit în mine și vi le-aș fi dăruit vouă, pentru toate Crăciunurile pe care urma să nu le mai trăim, să nu le mai simțim toți 3.

Nu știu cum e bunica, nu știu printre care stele colindă și nu știu câtă lumină are. Dar știu că, odată cu fiecare trecere a anilor, mi-e din ce în ce mai dor de ea. Mai dor de când atunci când a murit. Mi-e atât de dor, încât simt că, cu fiecare suflare de dor pe care mi-o încolțesc în mine, mă distanțez de ea, de amintirea ei, dar o port mai zăgăzuit în suflet.

Pe tine te-am sunat azi, bunicule, să-ți spun „La mulți ani!”, să îți urez sănătate. M-am poticnit de o grămada de ori înainte să pun mâna pe telefon și să sun. Mi-e atât de teama că la anul n-o să te mai pot suna. Mi-e atât de frică de faptul că s-ar putea să nu mai am cui să îi urez sănătate de fiecare dată când ceasornicul zilelor își oprește minutarele în data de 12 decembrie. Am vrut să prelungesc la infinit momentul, m-am gândit că, în felul acesta, ți-aș rupe și ție mai mult timp de așteptare, de viață. De la ziua asta, de la Crăciunul ăsta, cer stăruitor și cu sufletul risipit în durere vreme pentru tine, mai cer încă ani, nu zile, nu săptămâni, nu luni.



Vreau să nu mai uit niciodată că e 12 decembrie și că e ziua ta. Vreau să fii în continuare și să îmi răspunzi din spatele telefonului. Vreau să îți mai aud glasul și să-ți mai mângâi mâinile cu care mă adormeai când eram mică și cu care țineai sfoara cu care mă trăgeai cu sania. Cu care îmi țineai bicicleta atunci când învățăm să pedalez. Mâinile cu care împodobeai bradul, în timp ce priveai toată copilăria din mine și Crăciunul ce urma să ne fie ultimul – mie, ție și bunicii.

Mă uit la poză și văd un copil de 8 ani ce așteaptă Crăciunul. Un bunic ce își tine nepoata strâns, cu grijă, ca să nu cadă și să poată pune steaua în vârful bradului. Un brad ce așteaptă să fie împodobit. Un Crăciun ce își dorește să fie trăit de doi bunici și o nepoată. Un zâmbet de copil care n-a fost mereu zâmbet. O amintire despre trei oameni care s-au iubit așa cum pot doi bunici să își iubească nepoata – deși, bunicii m-au iubit mai mult decât doi bunici pot să iubească; și cum o nepoată își poate iubi bunicii care i-au fost și părinți.

În poza asta sunt toate cele 8 Crăciunuri pe care noi 3 le-am trăit împreună. Nu au fost destule și nu vor fi suficiente. Nu am împodobit bradul împreună destul timp, nu atât cât să nu simt dor și durere pentru tot timpul ce ne-a alergat printre zile, lăsându-ne tot mai puțină vreme unul cu altul. Iar pentru anul viitor, bunicule, îmi doresc să-ți aud glasul dincolo de telefon. Să îți urez sănătate și să te împodobesc cu iubire și cu dor, în timp ce vocea ta răsuna de la kilometri distanță.

Te rog să rămâi, te rog să mă lași să privesc poza în timp ce știu că nu mi-ai mai rămas decât o poveste și-o amintire. Poate că nu ne-a mai fost timpul destul încât să ne împodobim bradul împreună, iar tu să mă ții strâns în timp ce încerc să pun steaua. Dar cer destulă zăpadă peste timpul tău, destule globuri și destulă lumină, așa încât iernile și Crăciunurile să-ți fie veridice și să știu că are cine să îmi răspundă la telefon de fiecare dată când te sun.

Bunica s-a obișnuit singură acolo, au trecut deja 11 ani de când nu mai e, de aceea o rog să rămână în spatele cerului, ca și atunci când era în spatele retinei, și să ne mai nască amintiri împreună. Să nu te cheme încă. Mai vreau Crăciunuri în care să privesc poza și să nu simt că mă spulber de dor.

bradul
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.