Când dorul va simți gustul nimicniciei,
Iar speranța își va dezbrăca existența dominată de năprasnicul fior al vântului
Sufla-vei cenușă peste nopțile albe,
Dorindu-ți aprig să le încețoșezi existența cândva himerică,
Să îngropi stelele-n amintirile nestatornice,
Să le-așezi pe cer fără suflări,
Fără existența umană
Care să distrugă complicele resort al revărsărilor tardive, clandestine gânduri.
Răzvrătirea vei încerca s-o distrugi, chiar dacă simți gustul fatidic al răzbunării
Cerându-ți fireasca obligație a crugului de cer umbrit de speranța stelelor,
Care în genunele-ntunericului rămâne doar un ecou al meschinului foc,
Purificându-ți până și searbădul destin
În momentul în care-ți vei agăța ochii de vremelnicele picături de trăire
Veșnicindu-ți crepusculul când vei auzi sunetul imperceptibil al aluziilor sacadatului suflet
Magistral locuitor în corpul vătuit de-atâta vehement sentiment
Și-un preget de speranță-cenușă dor…
Amintiri
Dorințele ți se îndeplinesc, dar nu întotdeauna cum dorești
Dorințele ne pătrund trupurile, gândurile și mai ales inimile încă de când suntem mici. Atunci ne dorim câte o jucărie
10 iulie 2020
4 comentarii
