A fost odată cel mai minunat bunic și a fost bunicul meu

A fost odată un bunic pe care o să-l mai simt de acum încolo în felul în care se aștern asupra mea razele soarelui, ca să-mi amintesc ultimul început de vară pe care l-a mai putut trăi, ultimele mângâieri de soare care s-au mai așezat pe pielea lui. A fost odată un bunic pe care o să-l mai simt în felul în care se vor înlănțui iarna fulgii și se vor lega unii de alții așezându-mi-se pe gene și pe obraji, ca să nu uit vreodată ultima lui iarnă și toate iernile noastre în care el mă plimba cu sania. A fost odată un bunic pe care o să-l simt în vuietul vântului și în răcoarea picăturilor de ploaie, ca să-mi mai potolesc puțin dorul fără de țărm și fără de timp pe care o să-l duc asupra mea întotdeauna. Dorul față de oamenii care ne rămân fără timp și-n amintire e mereu fără secunde și fără zile, nu are niciodată durată, când cineva rămâne fără de timp în lume, cei care l-au iubit trăiesc doruri și dureri fără de vreme.

A fost odată un bunic priceput care știa să cioplească în lemn, așa că mi-a făcut sanie încăpătoare și m-a plimbat acolo cu copilăria în brațe și cu pătură dedesubtul meu, pusă de bunica, cu fular la gură și înfofolită, să nu-mi fie deloc frig, trăgând de o sfoară groasă și puternică și purtându-mă prin toate zăpezile lumii pe care o vedeam pe atunci. O lume mică, dar suficientă încât să-mi încapă acolo iubirile cu mângâieri și joacă ale bunicilor mei.

A fost odată un bunic care făcea leagăn la umbra gutuiului și loc de întâlnire pentru fiicele și nepoții lui atunci când se regăseau după timp-unii-fără-de-ceilalți. Dacă ating astăzi scândurile lăcuite și mă aștern la umbra gutuiului, asupra lemnului zăbovesc mâinile lui care au creat, au sculptat, au potrivit și au dat formă celui mai frumos leagăn din lume, fiindcă pentru mine n-o să existe niciodată altul mai minunat, mai umbros și totuși mai plin de soare. Leagănul acela e plin cu poveștile noastre adunate în inimă și răsfrânte în cuvinte la întâlnirile noastre – cuvintele bunicului meu, cuvintele mamei mele, cuvintele mătușii mele. Loc de umbră și de veșnicie, unde astăzi se regăsesc iubirea dintre bunicul și fiicele și nepoții lui, lipsa bunicii de acolo care a devenit și lipsa bunicului, poveștile, întâlnirile noastre rare, scurte, prea scurte.

A fost odată un bunic care se pricepea la orice. Făcea cel mai bun și mai aromat vin din strugurii culeși de mâinile lui și mustul la el ținea și iarna, la fel de aromat și de gustos ca vinul. Măcina făina, repara tractoare, era fără de cusur în preajma Crăciunului când tăia porcul și știa să pregătească cele mai gustoase preparate din carne de porc, făcea un mușchi afumat pe care nu l-am mai mâncat niciunde și, dacă închid ochii, parcă pot să-mi amintesc gustul lui. Când eram mică pregătea friptura de porc, laptele acru și îmi cocea pe o plită improvizată pentru aragazul de la bloc ficat de pasăre. Tot el știa să facă zahăr ars și, cu toate că nu-mi amintesc exact gustul, am frânturi de amintire din momentele în care ne aflam în bucătărie și abia așteptam să mănânc.

A fost odată un bunic care m-a învățat să iubesc animalele. Când l-am văzut ultima dată în noiembrie, cu toate că nu avea terminată din farfurie mâncarea și abia putea să mănânce și să înghită, m-a trimis să îi dau câinelui din curtea lui mâncare, să nu rămână flămând. În seara dinaintea înmormântării lui am hrănit câinele care n-a mai lătrat la mine ca în alte dăți și ochii lui se uitau sfioși și triști spre mine. Un bunic care mi-a adus o pisică în casă atunci când eram mică și pui de căței și îi hrăneam. Un bunic care atunci când mi-a murit papagalul, a plâns alături de mine. Un bunic care aduna resturile din farfuriile noastre atunci când eram mică și le ducea la câinii de la muncă și care, atunci când s-a dus să își ia ultimul salariu de la serviciu, mi-a povestit că l-au înconjurat câinii dând din coadă fericiți și, atunci când lucra în tura de noapte, îl conducea câte un câine dimineața spre casă.

A fost odată un bunic în urma căruia astăzi crește firul ierbii, e crud și verde, se înalță în locurile în care picioarele lui au pășit pe acolo și mâinile lui au cosit. A fost odată un bunic în urma căruia s-au ivit macii prin curte și prin grădină, iar trandafirii împrăștie mirosuri pe care el n-o să le mai simtă în nicio vară.

A fost odată un bunic în urma căruia se vor coace nucile, strugurii, merele, perele, gutuile, el n-o să le mai culeagă și n-o să se mai înfrupte din ele, n-o să-i mai coboare zeamă de pară peste bărbie și nu se va mai șterge cu dosul mâinii la gură după ce va mușca din pară.

A fost odată un bunic care sorbea din cafea și din ciorbă și mânca cu poftă și n-o să-l mai văd niciodată gustând din hrana pe care a cultivat-o și a crescut-o cu mâinile lui muncite și sărutate de mine la ultima întâlnire.

A fost odată un bunic care nici măcar n-a avut vreme să-i fie alb părul, era doar cenușiu, pentru că avea doar 68 de ani și ar fi trebuit să mai trăiască măcar câțiva ani.

A fost odată un bunic în urma căruia vor răsări morcovii, cartofii, ardeii, ceapa din pământ și el n-o să mai prășească vreodată în grădină și n-o să-l mai mângâie soarele pe pieptul și pe spatele pline de pistrui, mereu bronzate, mereu înroșite de la atât de multă mângâiere, de la atât de multă muncă pe câmp, în locurile în care se așterne soarele.

A fost odată un bunic care știa să îmi recite poezii scrise de Eminescu și care îmi povestea mereu câte ceva din viața lui. Știa mereu glume și le spunea întotdeauna în contextul potrivit, ales parcă și calculat minuțios, și toată ograda parcă se umplea de râsetul lui și de felul în care spunea bancuri.

A fost odată un bunic care își ciulea urechile și reușea să și le miște într-un fel care pe mine mă făcea să râd și să plâng în același timp (mai ales în ultimul timp). Să răd pentru că toată copilăria mea am râs când l-am văzut ciulindu-și-le, să plâng pentru timpurile pe care le trăiesc astăzi, timpuri fără de el, timpuri fără de urechi ciulite și fără de râset.

A fost odată un bunic care stătea pe banca din fața porții când plecam de la el, mă conducea, mă îmbrățișa și-mi spunea să vin mai des și să stau mai mult. Niciodată n-am venit cât a trebuit.

A fost odată un bunic care plângea de fiecare dată când mă vedea. A fost odată un bunic care plângea de fiecare dată când plecam de la el.

A fost odată un bunic-tată care a suplinit la un moment dat absența tatălui meu din viața mea prin îmbrățișările lui, prin iernile în care mă plimba cu sania și prin toate celelalte anotimpuri în care mă scotea cu bicicleta mea roșie, prin verile în care mă ducea la bâlci și îmi cumpăra vată pe băț, prin desenele animate la care se uita cu mine și prin toată grija pe care mi-a purtat-o. Un bunic-tată pe care și acum, în ultima vreme, l-am simțit la fel de aproape ca în copilărie, un bunic-tată care mă întreba dacă e cald acasă la mine, acolo unde locuiesc acum, dacă am ce mânca, dacă mă descurc, dacă mi-e bine, dacă sunt bine. Era mereu interesat de tot ce îi spuneam și se bucura pentru toate lucrurile bune din viața mea.

A fost odată un bunic care probabil s-a întâlnit cu bunica mea după 12 ani de depărtare și s-au regăsit unul pe altul mai mult decât în vise și în amintire.

A fost odată un bunic care acum mă veghează de printre stele și pe care l-am iubit mai mult decât pe un bunic, care a lăsat în urma lui o dâră imensă până la stele peste care se adună astăzi dorul, durerea, lipsa, nevoia de a-l mai strânge în brațe și de a-i spune că-l iubesc.

A fost odată un bunic despre care aș putea scrie povești, poezii și romane și o să scriu la un moment dat. A fost odată un bunic care a fost mândru de mine și va fi în continuare, de acolo, din locurile în care aripile lui o să mai ajungă câteodată ca mângâieri asupra mea.

A fost odată cel mai iubit, mai bun, mai priceput, mai milos, mai minunat bunic. Și a fost bunicul meu.

bunicul
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Amintiri

Cine adoarme în mine

Cine adoarme în mine e semn că l-a furat somnul un somn al uitării care își descântă visele în interiorul organelor mele și își evacuează

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.