Ziua Internațională a Cărții, 23 aprilie 2020

Astăzi, 23 aprilie, este Ziua Internațională a Cărții, o zi în care sărbătorim patima pentru lectură, pentru cuvânt, pentru frumosul din spatele literelor. E-o zi în care ar trebui să nu ne dezlipim de cărțile noastre, în felul ăsta sărbătorindu-le existența, sărbătorind felul în care ele ne fac viața mai blândă, mai suavă, mai duioasă, mai fericită, mai plină de emoții și bucurii.

Pe lângă omagiul pe care îl port în suflet față de carte, fiindcă pentru mine a fost deschizătoare de drumuri, m-a ocrotit și mi-a bandajat sufletul de-atâtea zeci de ori, îmi amintesc totuși de perioada în care îmi era frică să iau cărțile în brațe, ori mă plictiseau groaznic și-aveam ca imn al existenței „Mie nu-mi place să citesc! Nu voi citi niciodată!”.

Ce vremuri triste. Cât depind acum de cărți, mai ales de unele pe care le țin în brațe, le iau lângă inimă, le răsfoiesc, le adulmec, le iubesc și le citesc până mi se face la loc dor să le țin între palme.

Iar unul dintre primele moduri în care am luat contact cu lectura propriu-zisă a fost undeva într-o iarnă din clasa a doua sau a treia. Aveam lecturi obligatorii și suplimentare de la școală, nu voiam să mă apropii nici de unele, nici de altele. Mi se părea că nu mă ajută în niciun fel, mai ales dacă erau obligatorii. Oftam și suspinam la gândul că iar trebuie să sar peste anumite pagini care mă plictisesc, iar trebuie să număr câte pagini mai am până la finalul cărții…

În acea iarnă, focul nu ardea în soba incinsă ca într-o poveste, pentru că stăteam la bloc, doar calorifele erau calde iar ferestrele aburite. Dincolo de ele se găseau straturi limpezi de zăpadă vie, rece, pufoasă. Eram așezată la masă. Gustam cu poftă din varza acră cu ciolan afumat, care nu îmi place întotdeauna, dar mai rar, când mi se face dor de ea, o savurez.

Și, dintr-odată, tatăl meu a început să-mi povestească despre varza cu ciolan a copilăriei lui. Cu ochii aproape închiși, ademenit de amintire, se întoarce într-o vreme pe care o cunoaște acum doar prin intermediul unor momente de nostalgie și de emoții, cu ierni mai reci și troiene de zăpezi mai înalte, cu visuri mai puține în sufletele copiilor, dar la fel de intense și de plăpânde.

Îmi spunea, captiv în amintirea copilăriei lui, despre varza cu ciolan afumat pe care a mâncat-o și el într-o amiază. Gustoasă, acră, cu carne împărțită suficient pentru 5 suflete care se hrăneau din ea în acele timpuri. Soba pâlpâia în amintrea lui. Îi simțeam jarul. Era cald în casă, sfârâiau lemnele, mirosea a foc, sobele ardeau.

Apoi, uitându-se spre mine cu o nostalgie venită de undeva din unele timpuri pe care nu le înțeleg și nu le ghicesc, îmi povestea cum s-a așezat cuminte în pat, cu o pătură deasupra lui și cu Moartea căprioarei, de Nicolae Labiș, în brațe. A fost furat de rânduri, de poveste, de sensibilitatea versurilor, de rimă și de cuvinte. Simțeam în privirea lui cât de deplin i s-a născut în suflet amintirea zilei de iarnă. Știam că, la un moment dat, cărțile i-au fost prietene și loc de refugiu.

Când povestea căprioarei s-a sfârșit, a căzut și el în abisul somnului, într-un vis unde versurile își continuau existența, iar amintirea lui avea să devină veșnică prin faptul că mi-a povestit-o, iar eu astăzi scriu despre ea.

Căci, la urma urmei, așa funcționează eternitatea: cunoști un om. Fie că ți-e tată, mamă, bunic, iubit, ființă dragă sau un simplu trecător. El îți povestește ceva. Sau face ceva. Sau naște o amintire înăuntrul tău. Și-apoi, tu faci ce ți-e mai la îndemână: scrii ceva despre el. Pictezi. Desenezi. Cânți. Povestești mai departe, la rândul tău, altuia. Și naști eternitatea dintr-o poveste, dintr-o amintire, dintr-un gând, dintr-un vis.

Ce-am făcut după tatăl meu mi-a tălmăcit amintirea lui? M-am ascuns și eu înăuntrul păturii mele, mi-am luat o carte în brațe, am fost mai furată ca oricând de rândurile ei nemuritoare, deși n-aș mai ști acum ce carte mi-am dorit atunci să îmbrățișez. Și-am adormit și eu, gândindu-mă prelung la copilăria tatălui meu, la felul în care o zi de iarnă, cu varză acră și nămeți înalți, i-au adus o amintire despre cuvânt și despre fericire. Fiindcă, pe-atunci, în felul ăsta se măsurau fericirile.

Și ce bine ne-ar fi dacă am ști să ni le măsurăm și noi aidoma! Astăzi, de Ziua Internațională a Cărții, îmi scânteiază prin jaluzele razele soarelui, nu sunt nămeți ca în ziua aceea de iarnă, fiindcă e primăvară, dar cărțile, indiferent de anotimp, au același parfum de nemurire, îmbinat cu eternitatea cuvântului, cu mângâierea sufletului.

Cu Moartea căprioarei m-am întâlnit din nou, peste câțiva ani, în clasa a cincea. Aproape c-am vrut să plâng citind versurile poetului. Aproape că mi-au scăpătat din ochi lacrimi gândindu-mă la blânda căprioară ucisă, la sentimentele băiatului care gusta din carnea ei în timp ce imagina morții îi umbla veridic prin inimă. M-am gândit atunci iar la tatăl meu, la ziua aceea de iarnă, la începutul sfios al drumului meu printre cuvinte.

La mulți ani de Ziua Internațională a Cărții tuturor scriitorilor, tuturor cititorilor, tuturor rândurilor scrise-n gând și-n suflete, pe foi, tuturor cuvintelor care ne fac mai buni, mai blânzi, mai iubitori, care ne sărută rănile pansându-ni-le cu litere, care ne-aduc zâmbete și speranțe acolo unde sunt dureri și lacrimi!

Photo by Annie Spratt on Unsplash

Ziua Internațională a cărții
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.