Ziua când ți-am arătat pentru întâia dată marea

Într-o zi de vară în care soarele îmbrățișa cerul cu raze în loc de brațe, te-am luat de mână și te-am dus să vezi marea. Mi-ai spus că nu știi cum arată, că nu ai văzut-o încă, că habar nu ai cum cerul se îmbină cu marea și ambele parcă se înclină peste nisip. N-ai simțit niciodată valurile care, înainte să se spargă de țărm, te ating sau devin spumă pe pielea ta.

Eu iubesc atât de mult marea cu albastrul și cerul ei, iubesc atât de mult valurile care se sparg la țărm și înaintea lui, iubesc atât de mult nisipul fierbinte și aspru, încât n-aș fi putut să nu te iau de mână și să nu-ți arăt marea. Nu m-aș fi iertat dacă n-ai fi văzut felul în care valurile sărută țărmul de mână cu mine.

Așa că, într-o vară cu nume de amintire, ți-am spulberat proiecțiile. Ți-am frânt din felul în care îți desenai tu marea înăuntrul tău. Șinele trenului au fremătat la câteva ore distanță de ea. Cu cât ne apropiam, cu atât soarele răsărea dinăuntrul lumii, cu atât razele lui se propagau mai intens peste pielea noastră, cu atât șinele făceau mai mult zgomot. Nu era doar prima dată când tu vedeai marea. Nu era doar prima dată când te izbeai cu ochii tăi albaștri-verzui de marea căreia i-ai furat din culoare. Nu era doar prima dată când înțelegeai cât de adânc se scaldă cerul în mare.

Era doar întâia dată când noi doi, ținându-ne de mână, îmbrățișați, lipiți unul de altul, călcam cu tălpile pe nisipul ce îți pătrunde în piele – tactilă amintire, când ne opream în fața apei ce poartă culoarea ochilor tăi și priveam în zare, spre nemărginire, spre locul de unde însăși lumea se naște dinăuntrul ei, de unde soarele și luna răsar din valuri.

N-ai așteptat nici măcar să simți tot nisipul mării pe tălpi. Te-ai plimbat puțin cu pașii, l-ai simțit. În tine dorința mării se înfiripa prelung. Ai fugit cu tălpile atingând nisipul și-ai pătruns în albastrul ei verzui. Te-ai adâncit în valuri întâia dată. Ai simțit deasupra pielii tale sarea.

Marea te-a atins cu șoptit zgomot din depărtare, te-a întâmpinat cu valuri timide, ți-a vorbit poate despre felul în care doar iubirea de țărm îi naște valurile din larg și i le aduce aproape de nisip. Doar iubirea de țărm o face uneori atât de neiertătoare.

Iar valurile sunt cele care plătesc tribut mării atunci când dispar, atunci când se sparg, atunci când devin una și-aceeași cu nisipul. Marea, în neputința ei de a fi îmbrățișată cu firul de nisip, în neputința de a amesteca tot nisipul înăuntrul ei, trimite valurile deasupra cărora se află iubire. Doar așa, marea și nisipul, departe unul de altul, se regăsesc.

N-am vrut să te caut în depărtarea mării. N-am vrut să creez ceva între noi ca să îmi poți simți pielea. Mi-am dorit să vezi marea doar ținându-mă de mână. Mi-am dorit să-ți spun:

– Uite, o vezi? Ea e marea. Și ea e îndrăgostită de nisip. Doar că știe prea bine ce e depărtarea, știe ce e dorul, știe ce e lipsa. Trimite sărutări și atingeri doar prin valuri. Ele se sparg la țărm, acolo unde se află nisipul, el primește valurile și-i trimite înapoi mării iubirea.

Nu ți-am zis nimic din toate astea atunci. Doar te-am ținut strâns de mână. Încă îmi amintesc felul în care te-ai scăldat în valuri. Încă știu cât erai de fericit s-o simți, s-o vezi, s-o cunoști.

Și doar când te-am ținut pe tine de mână și am zărit și eu marea, am înțeles câtă dragoste poartă în ea născându-și valurile. Am înțeles câtă depărtare e între mare și nisip, fiindcă, deși sunt unul lângă altul, în realitate sunt mult mai departe și nu se pot atinge niciodată deplin.

Nu mi-am dorit să fiu egoistă, dar, mi-am zis atunci, să îți țin inima înăuntrul meu în timp ce vezi marea, să-ți simt degetele împreunate cu ale mele în momentul în care valurile se sparg de țărm, e ca și cum, de-atunci înainte, vei zări marea gândindu-te la mine. Marea va purta amintirea mea, numele meu. Vei revedea marea amintindu-ți felul în care ai văzut-o prima dată prin ochii noștri.

Cu toate acestea, și a doua oară ai văzut marea tot ținându-mă pe mine de mână. Și a treia oară. Și marea pentru noi e o poveste cu valuri și nisip, cu soare și cu lună, cu stele și cu cer senin, cu iubire, cu freamăt de vară, cu zgomote de existență.

Chiar dacă am fost îndrăgostită de mare ani întregi înainte să te știu, cu tine am început s-o iubesc altfel. S-o simt și s-o văd în alte feluri, să o descopăr cu sufletul dezgolit, de data aceasta prin ochii unei ființe ce iubește și înțelege cu mai multă claritate și compasiune dorul și dragostea mării.

Iar în iubire, de cele mai multe ori, e nevoie de compasiune să simți că atât dorul, cât și iubirea sunt părți din mările corpului nostru. Când ți-am luat inima în brațe și ți-am dus-o să simtă marea, n-am făcut decât să-ți dezbrac ochii și să-ți arăt felul în care, cu toate că nu avem între noi distanța dintre nisip și mare, din mine se nasc valuri care sosesc cu o poezie învolburată în ele și ți se așază pe piele. Veșnic. Neiertător. Ca acea zi de iulie în care te-am luat de mână și te-am dus să vezi marea. Și-atunci ți-am scris o poezie. Și-n toate zilele și nopțile de după.

Poză: arhiva personală

 

Ziua în care ți-am arătat pentru întâia dată marea
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.