O scrisoare pierdută în filele unei cărți, descoperită de o străină într-o toamnă necunoscută

Clujul e plin de surprize, și când aș putea să-l descopăr mai bine decât acum, în primul meu an de studenție? Iar una dintre cele mai plăcute surprize găsite aici au fost căsuțele cu cărți din Parcul Iuliu Hațieganu. Nu numai că toamna mi se pare că are ceva ce e al ei aici, prin toată avalanșa de frunze care dansează deasupra mea de fiecare dată când mă plimb pe acolo, dar și căsuțele acestea de cărți mă cheamă parcă mereu să le cunosc, să aflu ce e înăuntrul lor.

Stă de o perioadă înăuntrul unei construcții de felul acesta o carte de Ionel Teodoreanu, primul volum din „La Medeleni”. L-am văzut de ceva timp, doar că n-am vrut niciodată să mă apropii de el și să îl răsfoiesc. Astăzi, însă, am simțit o chemare neînțeleasă în a-l răsfoi. Iar undeva, aproape de finalul cărții, trecut puțin de jumătate, stătea pierdută și uitată de amintire o scrisoare din 1999, cu câteva luni înainte de a mă naște eu.

În interiorul acelui plic, cuvintele au efervescența trecutului, a vremurilor în care aproape unica modalitate prin care puteai să vorbești cu cineva era să îi scrii. Atunci scrisorile de amor erau păstrate și ascunse prin cutii și sub pernă, iar foile erau sărutate de milioane de ori dacă se împleteau cu dorul. Scriau copiii scrisori părinților, scriau părinții scrisori copiilor, scriau bărbații femeilor pe care le iubeau și pe care le doreau, scriau amantele bărbaților însurați și-apoi le îmbibau în parfum, parfumul lor. Toată lumea știa că rândurile acelea vor rămâne mărturie a unor trăiri ce nu se vor risipi prea ușor, fiindcă, de cele mai multe ori, ce e scris e etern sau capătă valoare eternă.

Dar în scrisoarea aceasta, expeditorul își motivează decizia scrierii. Vorbește despre importanța scrisorii pentru ea, dar apoi își refuză gândul că ar putea avea o părere proprie, căci spune că doar vântul ar asculta-o vreodată.

„Exist!”, repetă de câteva ori. Da, exiști, îmi zic, și acum exiști și în mâinile mele, cuvintele tale stau aprinse ca o făclie pe hârtia aceasta care nu numai că nu e îngălbenită de timp, ci e și aproape intactă, neîndoită, fără nicio ruptură.

Apoi, vorbește despre melancolie și se autodefinește ca fiind melancolică. Cred că împărtășim același sentiment acum, mă gândesc, oare ai cum vreodată să nu fii melancolic odată ce afară e atât de multă toamnă?! Și-l citează apoi pe Blaga, spunând că el definea melancolia astfel: „Când plouă și stai la geam și simți, așa, un fel de tristețe. Dar nu o simți în tine, ci în picurii de apă”.

Scrisoarea nu e de dragoste. Scrisoarea e doar pentru un coleg, aparent, un coleg de liceu, un coleg al vremurilor apuse care nu- și mai găsesc niciodată calea și nici întoarcerea.

Ce știu, însă, acum: m-aș întoarce măcar pentru o scrisoare în vremurile acelea. Măcar pentru o scrisoare pe care s-o ascund sub pernă și s-o sărut, când mi-e dor. Și pentru când mă cuprinde și pe mine melancolia, în timp ce afară plouă și aud picurii de apă.

o scrisoare pierdută
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.