Vara se sfârșește la țărmul mării

Aici scriu astăzi, în ziua în care vara își ia zborul calendaristic, așa cum zboară pescărușii în jurul mării și deasupra ei, până plonjează peste ea: un zbor cu aripile drepte, direct în față, apoi rotocoale, întoarceri, dar vara nu se mai întoarce totuși. Stau cu spatele la coloanele romane, albe, aspre la atingere, cu decorații aurii deasupra lor ca un fel de spirale, susținute de un tavan la fel de alb ca ele, imaculat, porțiunile de auriu continuând și acolo să înfrumusețeze.

În spatele meu, după cum observați, sunt și florile acelea roz, diafane și lungi, ele pare că îngenunchează în fața soarelui și când el apune, se ridică și ele și stau neclintite în timp ce luna și stelele sunt pe cer. Alți arbuști mititei, plante care parcă înnebunesc de la atâta verde, copaci semeți care își dansează crengile în vânturi, în mai puține cuvinte: atâta viață verde trăiește acolo, printre frunzele late, printre tufișurile mărunțele, uscate de la căldură. Dar să nu vă gândiți că stau numai așa, cu spatele, sfiindu-mă să le privesc. Mă întorc des, scriu un cuvânt, două și mai trag un ochi în spate, vreau să-mi fotografiez în minte momentul ăsta, să îmi aduc aminte cât verde aveam lângă mine, aproape că intrase și în mine, la cât de abundent era.

Părul îmi este umed de la valurile mării care astăzi au fost mai mari și mai puternice ca oricând, cu siguranță în felul ăsta se răzbunau pe nedreptatea care li se întâmplă lor, nouă, tuturor: pleacă vara. Valurile o știu mai bine ca oricând, fiindcă e călduț înăuntrul lor, vara le-a făcut să fie așa, însă dacă ea pleacă, nu mai rămâne decât să fie rece, să se răzbune mai tare. Și pescărușii au fost mai rari astăzi, cred că vara i-a chemat acolo unde locuiește ea, s-o învețe zborul lor deasupra mării, fiindcă vara de aici pleacă, aici e locul în care se îndreaptă spre locuri necunoscute: la țărmul mării.

Soarele mai încălzește, mai iubește trupurile și le mai frământă cu razele lui, dar lasă și vântul să le usuce și să le cuprindă cu fiori, nu mai are doar el întâietate. Și astăzi, înainte să scriu, în drumul meu spre mare, am întâlnit o frunză galbenă, uscată, parcă avea forma unei jumătăți de inimi frânte. Apoi încă una, tot pe jos, dar mai ovală. Și încă una.

Am realizat mai bine oricând, văzând deja frunzele, că e aproape toamnă și că astăzi vara își ia zborul de la noi. Poate că soarele o să mai aibă puțină magie de la ea, poate cerul i-a cerut mai mult albastru intens ca niciodată și se va înveșmânta cu el, poate că visele verii nu vor muri curând și vor mai fi puțin înăuntrul nostru. Dar totul îi cântă plecarea, de la oamenii nostalgici până la natură, toți stiu ce e dorul. Și toți, absolut toți, privesc astăzi spre mare și văd cum prin respirația ei se zbate să iasă vara, ca un suflet care sparge încet-încet pieptul muribund, își face loc printre coaste, oprește inima, se răsucește apoi ca un cuțit printre straturile de epidermă și dispare. Și uneori mi s-a părut că nimic nu e mai trist decât sfârșitul verii. Deși, desigur că sunt multe altele mai triste, mai de nesuportat.

20190830_192548
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.