Uneori, e suficient doar să înțelegem câtă Lumină e în noi

Uneori, e suficient doar să înțelegem câtă Lumină e în noi ca să nu mai fugim în întâmpinarea altei Lumini dinafara noastră. Și simt sigur cum dinăuntrul nostru, din bucăți de carne vie, straturi de epidermă, țesuturi și organe vitale, se revarsă câte-un strop care, mai departe de legile firii, creează Lumina lumii.

Așadar, mergem să luăm Lumină?

Suntem bucăți din Lumină. Purtăm înăuntrul nostru, în ceea ce suntem zi de zi, văpăi și focuri, flăcări și scânteie, toate există în noi. Poate că nu le vedem mereu, poate că n-am fost conștienți niciodată de ele, poate că am uitat că suntem plămădiți însăși din Lumină. Avem printre celule flăcări, oameni cum suntem, uneori reci și alteori arzând în noi înșine de patimi și fericiri.

Poate că nu descoperim flăcările nici măcar la microscop și nu ard când ne atingem pielea, dar își fac loc printre coaste și se plimbă din creștet, până în vârful picioarelor și înapoi. Și mereu se opresc la inimă. Acolo se nasc scântei și de-acolo se reaprinde mereu flacăra care mocnește la început, până se revarsă ca o lavă prin cotloanele noastre.

Și de ce-am vrea să simțim Lumina doar într-o zi? De ce n-am lăsa-o să fie, să existe în noi tot restul timpului? De ce căutăm Lumina doar într-o noapte în care cireșii se scutură de flori, pământul vibrează în liniște, păsările rostesc deasupra bisericilor bătăi de aripi?

Oare pentru că, zicem noi, tot ce-am adunat în Lumina vieții pe care o trăim și toate luminile lumii se întâlnesc atunci peste lumânările noastre? De ce nu ne îngăduim să fim zi de zi Lumină și s-o primim înăuntrul nostru? De ce nu aprindem zilnic lumânări cu sufletul arzând, purtându-le tot timpul în noi și alături de noi, căci fără-ndoială că avem prin piele și prin pori scântei de Lumină din prima zi a lumii, din depărtările timpului, din începutul vremii?

Aș vrea să înțelegem, mai ales sâmbătă seară, câtă Lumină a întregii lumi poartă fiecare în el însuși. Cu mâinile împreunate ca pentru o rugăciune, luați o lumânare, priviți-o, apoi aprindeți focul, lăsați-o să ardă și uitați-vă doar la felul în care flacăra începe să se sincronizeze, parcă, cu bătăile de inimă din voi.

Și asta pentru că suntem toți o mare de Lumină, creați din întuneric, din patimi, din frică și dureri, aduși pe pământ ca să înțelegem, fiecare dintre noi, că suntem oameni-Lumină, că purtăm în noi flăcări și scântei, că inimile noastre ne aprind și ne reaprind de fiecare dată când ne arde fitilul. Și că putem arde mai tare sau mai încet în funcție de cum ne lăsăm pradă vântului, în funcție de câte bucăți de iubire și bunătătate adunăm înăuntrul nostru.

N-avem nevoie să plecăm niciunde ca să primim Lumină. Nu anul ăsta, când oricum nu ne-am reuni cu toții în fața aceleiași Lumini, când oricum nu ne-am sincroniza glasurile și nici clopotele n-ar bătea împrejurul nostru.

E suficient să realizăm, în schimb, câtă Lumină purtăm în noi zi de zi, oră de oră. Mai mult decât conștienți de existența ei, însuflețind-o înăuntrul nostru, să ne aprindem lumânările cu cât foc purtăm în noi și să mulțumim Cui vrem pentru atât de multă flacără. Pentru că, în final, s-ar putea să nu conteze atât de mult de unde e Lumina, dacă învățăm să înțelegem că fiecare are un foc și acela arde doar înăuntrul său.

Photo by Cathal Mac an Bheatha on Unsplash

 

Lumină
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

One Response

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.