Vântul ne poartă amintirile

Ah, câteodată e suficient să scoți doar puțin capul pe geam ca un vârtej de senzații și de amintiri să-ți reînvie în minte.

Să te simți din nou într-un loc unde, ciudat, crezi că nu mai aparții. Să realizezi că de acolo, fie că ești la etajul 8 sau la etajul 1, viața se simte la fel.

Zilele trecute, soarele din Cluj a dorit să-și facă apariția de printre nori și lumea părea, pentru câteva ore, ascunsă sub un veșmânt de primăvară timidă și timpurie.

Mai este totuși până sosește primăvara, chiar dacă astăzi e februarie, așa că nu îmi fac speranțe inutil. Închisă, absolut izolată în casă din cauza sesiunii, am scos capul pe geam.

Prin fereastră se înfiripa un văl de căldură mângâietor și amăgitor, în același timp.

Nu numai că am simțit frigul, pentru că dinăuntru părea mult mai cald și razele soarelui erau înșelătoare. Dar m-a împrejmuit, din vârful capului până la picioare, un fior provocat de o ralafă de vânt rece. În față: blocurile mari și câteva dintre ele proaspăt vopsite, restaurate. În lateral, strada cu mașini, cu tramvaie și pietoni și, în depărtare, locuri nedescoperite încă. Spații unde n-am pășit și le cunosc doar privindu-le. Aceasta este priveliștea cu care m-am obișnuit de câteva luni de când ne-am mutat aici.

Dar vântul acela n-a adus doar dorința de a mă înveli într-o pătură, pentru a mă încălzi. Și nici a-mi sufla în palme. Vântul m-a făcut să vreau să mă învelesc cu pătura mea galbenă. Să visez visurile care mi-au captivat mintea odată cu fiorul rece-primăvăratic simțit odată ce am deschis fereastra.

Și așa, fără pătură și fără vise, m-a un vârtej de senzații și amintiri. Am început să îl simt în mine, în inimă și în gânduri. Fără să închid ochii, pentru că voiam să fiu statornicită și în prezentul în care mă aflu în Cluj, la etajul 8, în fața ferestrei, mi-am amintit de Fălticeni și de felul în care mă cuprindeau și-acolo rafalele de vânt.

Diminețile în care mă învăluia același fior rece. Drumul spre școală, de obicei în pas grăbit, cu gândurile și neliniștile mele, întâlnindu-mă pe drum cu vreun coleg sau o colegă. Apoi, același vânt dar care deja se împărțea la doi în diminețile din clasa a 12-a când el mă aștepta mereu în fața blocului și porneam spre școală.

Prima zi de școală când era același vânt. Doar că avea în el suflu de toamnă și era puțin mai călduros.

Diminețile de toamnă. Diminețile de sfârșit de iarnă. Diminețile de început de primăvară. Amiezile timpurii și după-amiezile târzii când încă nu era înserat. Același vânt, același fior, aceleași furnicături resimțite înăuntrul corpului, în stratul cel mai adânc de epidermă, până la suprafață.

Doar că alte gânduri, și alte priveliști, și alte persoane. Și alt vărtej de senzații și amintiri. Cumva, altă viață, doar vântul a rămas același. Proptită în fața ferestrei mele din Cluj, îmi aminteam cum m-a prins de mâini și de suflet de-atâtea ori același vânt și n-am știut să-l înțeleg, să-i descifrez vuietul, să-mi încălzesc fiorul din mine.

Trebuia doar să ajung în altă parte ca să înțeleg că, oriunde m-aș afla, tot același vânt mi-ar aduce aminte de mine.

Un singur vânt rece și-un lung șir de amintiri. În fața trecutului închid de data aceasta ochii și rememorez cum pașii mei mai mereu fugeau. Acum realizez că poate fugeam mereu de mine. Cum geaca mea verde vâjâia în vânt. Cum în mintea mea erau toate gândurile posibile și imposibile. Dar niciodată nu m-am gândit, totuși, că vântul acesta o să-l simt și-n alt colț de țară. Că mă va cuprinde același fior și gândurile mele vor fi la fel de neliniștite. Dar că de data asta o să fiu în fața ferestrei și o să creez o radiografie a dăților în care mi-a capturat vântul simțirile și eu n-am înțeles asta.

Și cine-ar putea spune că e imposibil să zbori, când în doar câteva minute vântul m-a purtat de la Cluj, la Fălticeni și înapoi, din gimnaziu la liceu și apoi la facultate?

Cred că e un pact taciturn între mine și vânt. Nu știu cum aș putea să descriu, dar simt că-l înțeleg și că foșnetul pe care îl scoate e învelit în cuvânt. Și-i descifrez cuvântul: amintire.

Vântul își poartă înăuntru amintirile. Și pe ale noastre le are în rafale, dar noi nu conștientizăm, aproape niciodată, cât trecut se află în el. Poate că trecutul e însuși vântul nostru din toate anotimpurile.

Photo by Mahkeo on Unsplash

 

amintire
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

2 Responses

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.