Un exercițiu pentru când te simți abandonat, părăsit

Aș vrea să scriu mai multe despre rana de abandon, pentru că e o rană pe care o am în mine, e o rană care mă copleșește adeseori, care mă determină să fiu tristă, care există înăuntrul meu încă de când eram foarte mică. Mă simt deseori abandonată – copilul abandonat din mine, iar această rană se reflectă în foarte multe aspecte din comportamentul meu, din alegerile, din faptele, din trăirile mele.

Și cum încă învăț să-mi vindec rana, cum încă învăț să nu mă mai simt abandonată, să nu-mi mai fie frică de abandon, nu aș ști deocamdată să scriu foarte multe despre asta. Sigur că aș putea vorbi despre cum mă simt.

Aș putea povesti despre diverse momente din viața mea când m-am simțit abandonată. Aș putea să vă spun despre cum am reacționat în anumite situații. Doar că încă e destul de crudă, de nevindecată. Cu toate că știam că e ceva acolo, abia de curând am înțeles că e vorba de rana de abandon care de multe, de prea multe ori nu-mi dă pace.

În viitorul apropiat sper că o să scriu în articol în care voi spune că sunt mult mai bine, că mi-am vindecat o mare parte din ea, deși cu siguranță va fi mereu prezentă înăuntrul meu. Și, eventual, să vă ofer și anumite soluții pentru atunci când vă simțiți abandonați, care mie mi-au prins bine, încercate, testate pe propia piele, fără să garantez că va fi la fel și în cazul vostru.

Însă, astăzi nu o să vă vorbesc despre o soluție, eu nu o numesc așa. E un simplu exercițiu. Un exercițiu practicat în psihoterapie, pe care îl știu de puțin timp, dar pe care nu am avut niciodată curajul să-l pun în aplicare.

Mi-a fost frică, am simțit că nu am vreme, nu am reușit să-mi fiu alături, m-am luptat cu propriile gânduri și trăiri și nu am vrut să le găsesc rădăcina, nu m-am apropiat de cauză. Mi-am dorit să mă lepăd ușor de ceea ce simt, să nu mai simt, dar fără să înțeleg de ce, fără să realizez ce m-a adus acolo și de ce simt toate astea, fără să-mi dau șansa să observ de ce mă simt abandonată.

Acum știu exact că e rana de abandon. Știu că provine din copilărie. Știu că o am pentru că m-am simțit deopotrivă abandonată de ambii părinți, în momente diferite ale vieții mele, cu toate că, sunt convinsă, niciunul dintre ei n-a făcut-o cu rea-voință față de mine.

Iar ieri, într-un moment în care rana de abandon își scotea pânzele din mine, ca un păianjen bătrân care stă și poposește înăuntrul meu de ani întregi și de multe ori realizează că ar trebui să mai coasă puțină pânză în mine, în simțirile mele, am realizat că am nevoie să fac ceva.

Mă împotmoleam în acea stare, devenea dureros, mă măcinau o mulțime de gânduri, îmi veneau în minte multe întrebări. Stăteam pe un scaun fără să pot face nimic. Doar durea. Mă simțeam abandonată.

Atunci m-am gândit că pot face ceva pentru mine, că nu e normal să rămân în starea aceea, că îmi dăunează atât de mult și mă consumă. Așa că m-am întors cu gândurile, cu întreaga rană de abandon, înspre cauză. Înspre durere. Nu m-am mai ascuns de ea.

Mi-am încălțat papucii, mi-am îmbrăcat hainele de copil și m-am văzut exact așa cum sunt: un copil rănit, care se simte abandonat, care are nevoie de iubire, de afecțiune.

 

Iar pentru că, așa cum spuneam mai sus, m-am simțit de mai multe ori abandonată în copilărie, am ajuns fix la unul dintre momentele când s-a întâmplat asta. M-am gândit la persoana care, fără să realizeze, fără să-și dorească asta, fără să știe ce răni va naște în mine, fără să înțeleagă că și acum face exact același lucru de cele mai multe ori, mă determină să mă simt abandonată.

Mă face să mă îndepărtez instinctiv, așa cum o făceam și-atunci când eram mică și, cu toate că îmi doream din adâncul inimii o îmbrățișare, îmi spunea că nu e atât de afectuos și că nu are cum să-mi dăruiască ceea ce cer. Că pur și simplu nu-i stă în fire.

Îmi aminteam de momentele în care aș fi avut nevoie de o vorbă, de un cuvânt. De o îmbrățișare nu mai spun. De mai mult timp oferit mie. De mai multă grijă.

Ei bine, fetița cu ochi căprui și breton a sosit înaintea ochilor mei. La vârsta aceea, când aveam nevoie să mă îmbrățișeze, să fiu ținută în brațe, să mă simt iubită, eram o fetiță cu ochi căprui, mari și cu un breton tăiat drept deasupra ochilor, pe fruntea minusculă de copilă.

Realizam din ce în ce mai vădit că eu, cea de acum, mă simțeam tristă, neputincioasă, pentru că și fetița de-atunci avea aceleași stări. Era vorba de aceeași rană, de aceeași neputință de a face ceva, de aceeași încercare de a accepta ceva ce oricum n-aș putea schimba.

Mi-am dat seama că tot ce simțeam zilele trecute era pentru că în mine încă stă un copil rănit, căruia îi este frică să nu fie abandonat, un copil care a vrut uneori mai multă iubire, mai mult timp, mai multe îmbrățișări, dar nu le-a primit.

N-am făcut decât să-mi centrez privirea și inima înspre fetița cu breton și ochi inocenți, mi-am imaginat-o înăuntrul meu, fiindcă ea e mereu acolo, ghemuită, speriată, cu lacrimi curgându-i pe obraji, am strâns-o tare în mine, am îmbrățișat-o cu putere, mâinile mele mi-au pătruns înăuntrul pieptului.

Mă aveam în brațe. Cu ochii închiși, îmi îmbrățișam fetița dinăuntru, fetița care suferea, fetița care avea nevoie de mine.

A durat mai bine de un minut exercițiul meu, un exercițiu în care m-am conectat cu copilul abandonat din mine. I-am spus că totul e bine, că mă are acum pe mine, că îi voi fi alături, că nu va mai fi niciodată singură, că am grijă de ea și că n-o s-o abandonez niciodată, ba dimpotrivă, voi învăța să o iubesc și să o îmbrățișez de fiecare dată când are nevoie.

M-a liniștit grozav de mult atunci, pe moment și chiar și după. Cu toate că, mai spre seară, starea a mai revenit puțin, dar mult mai puțin proeminentă, dureroasă.

Sper să-mi amintesc cât mai des de acest exercițiu atunci când am nevoie și să-l practic constant. Pe mine m-a ajutat teribil de mult reîntâlnirea dinăuntrul meu cu fetița care avea nevoie de mine, cu copilul abandonat.

Aș vrea să îmi ofer răgazul și șansa s-o reîntâlnesc cât mai des, în liniște, în iubire, în îmbrățișare, pentru că știu că are atât de multă nevoie de mine.

Sper din suflet să vă ajute și pe voi în momentele în care vă simțiți precum un copil abandonat, în clipele când aveți nevoie de iubire, când vă este teamă să nu fiți părăsiți de cineva drag. Știu cât este de greu să te întorci în tine, știu că e teribil de dureros uneori.

Dar mai știu că avem nevoie de asta. Chiar dacă pare doar un exercițiu de imaginație, poate că unii îl veți considera pueril, credeți-mă, nu e. Doar oferiți-vă șansa ca, într-un moment în care vă simțiți neiubiți, abandonați, să vă imaginați copilul din trecut care trecea prin fix aceleași stări și să-l iubiți, să aveți grijă de el așa cum n-a știut nimeni până atunci, să-l faceți să înțeleagă că nu mai e abandonat de nimeni.

Nu-i ușor deloc. Dar e minunat după. Și probabil e și mai minunat dacă e practicat cu regularitate, frecvent. Eu asta voi încerca să fac de acum înainte când mă copleșesc astfel de stări, când mă voi simți, din nou, un copil abandonat.

Photo by Free To Use Sounds on Unsplash

 

Rana de abandon
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

12 Responses

  1. Si eu am astfel de momente, cand simt ca am nevoie de atentie. Pana sa ma obisnuiesc cu munca de acasa, mi se parea cumplit sa traiesc fara bucata sociala de la job.

  2. Cat de frumos scrii de fiecare data. Sincer si deschis, dar foarte cald. Empatizez cu tine si cu trairile tale. Si eu m-am simtit abandonata cand eram mai mica, dar nu te parinti, ci de prieteni. Mi se parea ca eram o singuratica, singura printre cartile mele care ajunsesera mai mult decat carti. Slava Domnului ca in ziua de azi sunt ok, mi-am revenit din asta si am alaturi persoane care tin la mine mult si chiar simt asta cu adevarat. 🙂

    1. Îți mulțumesc din suflet! Mă bucur mult că acum ești înconjurată de persoane care țin mult la tine și îți dovedesc asta, e extrem de important. Eu mai am de învățat cum să mă raportez la anumite persoane. Singură cu cărțile mele am fost și eu muuult timp, alegeam să mă izolez în casă și să nu ies, mă ascundeam în realitatea dinăuntrul cărților și totul mi se părea mai frumos, mai minunat decât ce trăiam eu zi de zi.

  3. Mi-aș fi dorit să știu despre acest exercițiu, singurătatea e temerea mea cea mai mare. Dar, până la urmă, niciodată nu e prea târziu, nu?

  4. Cred ca toti oamenii tariesc cu frica de abandon, ca intr-o zi persoana draga ne va parasi, ca prietenii vor pleca, etc. Eu nu stiu cum as reactiona sau cum as gestiona o asemenea rana…

    1. Așa e, și eu zic că toți oamenii trăiesc cu frica de abandon. Dar în unele cazuri e atât de grava frică de abandon, încât riști să te pierzi pe tine însuți în tot procesul ăsta, mai ales vorbind de o relație de cuplu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

SuperBlog 2020
Contemporan. Ce se petrece în lume?

Particip la SuperBlog 2020!

Recunosc, îmi era dor de competiții. De emoțiile de dinainte, de emoțiile din timpul competiției, de dorul de după, de elanul pe care îl capeți,

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.