Un bătrân cărunt și un pian de unde răsuna muzica

Un bătrân cărunt și un pian. Degetele îi alunecau în neștire pe clapele tari, puternice, dar netede, de parcă în duritatea lor s-ar putea totuși frăgezi în mâinile tale. Știi cu siguranță despre ce vorbesc dacă ai fi atins măcar o singură dată un pian.

Acum, dacă închizi ochii, îți vei da seama că n-o să poți asemăna cu absolut nimic prima atingere a clapelor pianului. Nimic din ce ai simțit cu degetele până acum, nimic din ce ai pipăit, nimic din ce ai atins chiar și cu toate simțurile vii nu se compară cu clapele unui pian, paradoxale până în măduva notelor muzicale, pentru că ele adăpostesc atât duritate, ceva crâncen, de neclintit, cât și finețe, gingășia primelor sunete care urmează să-ți poarte până în timpan amintirea melodiei tale preferate.

Pe străduțele înguste ale orașului ce poartă numele de Rye, undeva în afara Londrei, valurile neostoite de atingerea țărmului erau mai aproape ca oricând, iar pescărușii se întorceau și se răsuceau, țipau și își căutau din nou drumul lor spre mare. Oamenii, în grupuri mai mici sau mari, ori câte doi, aduceau forfota și viața în mijlocul unor alei în care dansau castanii. Părea că n-o să plouă ceva vreme și că toamna va uita să vină prea curând, pentru că pe-acolo era prea mult zbucium. Și încă era vară.

Poziționat nu foarte departe de centru, un bătrân cărunt își împletea poveștile cu notele muzicale. Fără să stai prea mult să te gândești, din primele mângâieri ale claviaturii, au izbucnit dintr-odată o multitudine de sunete binecunoscute: Bohemian Rhapsody. Câteva voci îngânau împreună cu el melodia. Alții îl filmau. Unii îl priveau și nu conteneau să-i măsoare fiecare mișcare a degetelor, dar se pierdeau într-un final, pentru că pianistul știa notele muzicale la fel de bine cum își cunoștea și bătăile inimii: pentru do un tic, pentru re un tac, pentru un do-re, împreunate, un tic-tac.

Și pulsul îi creștea negreșit, mâinile nu zăboveau, aproape că loveau fiecare clapă, deși pianul n-ar fi simțit niciodată durere, atingerea degetelor celui care știe să-l facă să răsune e pentru el ca o clipă în care poate pur și simplu să închidă ochii, să-i țină bine ferecați, și să lase pe altcineva să-i poarte pașii.

Poate că n-aș mai fi plecat de acolo pentru că aș fi vrut să-i aud în continuare ce zgomote evadează dinăuntrul lui. L-aș fi întrebat pe bătrân când a învățat pentru întâia dată să cânte și care a fost primul lui pian.

Și-aș fi sperat că acasă, oriunde ar fi pentru el, încă există urechi și inimi care vor să-i asculte mișcările neîntrerupte ale clapelor, iar acum se află acolo doar pentru că știe că oamenii încă își caută, își pierd și își regăsesc iubirile, visurile și fericirea contopindu-se cu muzica.
70562085_2648539081844926_3377910216875048960_o
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.