Tratat de arheologie: Lăsăm mereu bucăți din noi în locurile din care plecăm

Întotdeauna în locurile din care plecăm o să rămână bucăți din noi. Fie că acolo săpăm adânc și descoperim ziduri înalte, pe care credem că n-o să reușim să le escaladăm, fie că se nasc iubiri, doruri, visuri și toate lucrurile care pot fi zămislite dintr-un om sau din mai mulți oameni. Sigur, și dureri. Și deznădejdi. Și lacrimi. De fapt, acolo, în locurile acelea, se petrece întotdeauna viața. Viața noastră, cu tot ce avem atunci și până atunci și tot ce vom aduna din acele timpuri, până mai încolo, până când nici noi nu vom ști că acel loc în care am poposit și ne-am așezat sufletul, în siguranță și în iubire sau în durere și dor, se va transforma în amintire.

De îndată ce plecăm, locul niciodată n-o să mai fie la fel. Cum înaintea noastră alți oameni care au locuit acolo, dacă au locuit, au lăsat fisuri și bucăți dinăuntrul lor, din ceea ce au avut și din ceea ce au simțit, așa și noi, cei care părăsim un loc, avem pierdută din lăcașul pe care l-am părăsit o deplină frescă a existenței noastre printre acei pereți tăcuți care nu numai că ascund tăcerile noastre, dar și bătăile de inimă, gândurile, cuvintele.

Fiindcă, oameni cum suntem, arzând în noi viață, trăire, zvâcnet, lăsăm întotdeauna urme și bucăți din noi, fisuri mai noi sau mai vechi, urme de pași în podele, cuvinte printre pereți.

Prima dată când am părăsit un loc a fost atunci când aveam opt ani și m-am mutat provizoriu cu mama mea în Anglia. Până în acel moment, am crescut alături de bunicii mei, care, timp de acei opt ani, au fost prezenți mereu în viața mea, împreună cu mama și cu mătușa mea, și ele pentru o perioadă lângă mine. Fresca unei mari părți din copilăria mea e între pereții aceia mov pe care mi-i amintesc în sufragerie, în vitrina aceea cu zeci de cărți prăfuite unde bunica mai punea câteodată bani sau bilețe, bilețe în care îi spunea bunicului meu să curețe peștele, să facă mămăligă că a făcut ea mâncare sau pur și simplu nota numere de telefon pe ele.

Cealaltă vitrină în care erau ascunse pahare de toate felurile, multe obiecte din sticlă, toate păstrate cuviincios, cu grijă, până în momentul în care am fi avut musafiri. Apoi camera mea cu păpuși, ursuleți și alte jucării pe dulapul mare și maro înăuntrul căruia mă ascundeam deseori și pe ale cărui uși lipeam autocolantele de la guma roz, tare, ca un cauciuc, de mestecat. Am păstrat acolo diminețile în care bunica îmi fierbea ou și mă hrănea în pat. Serile în care adormeam pe pieptul bunicului meu. Perna pe care mă legănau toți pe picioare, pe rând, de fiecare dată când nu voiam să adorm. Primele rânduri pe care acolo am învățat să le citesc. Casetofonul pe care îmi puneam de zeci de ori Sarea în bucate și nu mă săturam să o ascult. Patul pe care am dormit de când eram bebeluș și pe care m-am jucat de-atâtea ori cu prietenele mele.

Opt ani desenați într-un apartament de la etajul patru unde s-au petrecut atât de multe, încât n-aș fi crezut vreodată, cel puțin nu atunci, că acel spațiu se va transforma în acele locuri din care plecăm și cu greu ne întoarcem. În unele nu ne mai întoarcem niciodată, dar acolo, totuși, m-am mai întors. Cu toate că mai rar și nimic nu mai e la fel, bunica nu mai e printre noi de ceva vreme, iar bunicul meu e mutat printre alți pereți, țesându-și altă poveste acolo. La fel cum și mama, și mătușa mea își aștern viețile în alte colțuri și în alte încăperi.

La nouă ani, după ce am venit din Anglia și singurul lucru pe care l-am lăsat acolo, față de care am tânjit și am nutrit de-a rândul anilor dor era mama, m-am mutat la tatăl meu. Dar și-acel spațiu s-a aliniat alături de locurile din care plecăm și nu știm nici dacă ne întoarcem și când ne vom mai întoarce vreodată. Și-acolo știu sigur că o să mai revin, cu toate că e aproape un an de când, cu câteva geamantane, m-am urcat în mașină și am plecat la facultate. Pereții din camera mea și din toată încăperea au suave amintiri dintr-o copilărie ce ușor-ușor s-a transformat în adolescență. Și-acolo au fost jucări pe dulapuri, pe rafturi, cărți care încă poposesc și mă așteaptă. Pisici pufoase și alintate alături de care am crescut.

Apoi și melodii care vibrau în mine la miezul nopții când mi se făcea dor. Și conversații până dimineața. Și atâtea vise și visuri lipite de mine, în mine și între bătăile mele de inimă. Și lacrimi, și dor, și atâtea cărți citite acolo, atâtea gânduri, întrebări, atâtea teme făcute, atâtea lecții învățate. Și strigăte neputincioase, lacrimi, resemnări, regăsiri și pierderi, despărțiri și apoi iubire, căutări de sine și răni adânci, ascunse, necunoscute care au ieșit la iveală ca un vulcan care a erupt în miezul zilei, neașteptat, fierbinte. Fereastra din bucătărie în fața căreia era vișinul. Tata care fuma mereu în fața acelei ferestre și veneam sfios în bucătărie de fiecare dată când voiam să vorbesc cu el. Mirosul de vară, de proaspăt, de verde amestecat cu tumultul orașului de îndată ce-mi iveam capul pe geam. Alți zece ani care și-au adunat trecerea în amintirile și în gândurile mele, lăsând urme de neșters atât înăuntrul meu, cât și înăuntrul spațiului în care am trăit, am visat, am iubit, am citit și m-am căutat. Zece ani și un lăcaș din acele locuri din care plecăm, dar fără îndoială ne întoarcem.

Apoi, garsoniera. Garsoniera care astăzi se numără printre locurile din care plecăm și niciodată nu ne vom mai întoarce, cu ea nu mai e la fel ca și cu celelalte două apartamente în care am crescut. Cea care ne-a găzduit timp de opt luni, locul în care am început cu două furculițe, două castroane, iar apoi s-au mai adunat lucruri, și pahare, și căni, și farfurii, și dor, și emoții, și gânduri, și amintiri, și nu în ultimul rând iubire, iubire în toate formele ei, cu regăsiri și pierderi, și gânduri și conversații în miez de noapte, umăr lângă umăr, respirație lângă respirație, și speranță, și frică, și necunoscut, dar și bucurie, și zâmbete, și hohote de râs. Și prima dată când am învățat să fac primele feluri mai complicate de mâncare. Primele două sesiuni, examene, drumul de acasă la facultate și invers cu tramvaiul, etajul opt de unde se auzea ploaia cum își lovește ușor sau mai apăsat stropii de fereastră, soarele care pătrundea printre jaluzelele portocalii. Mirosul ăla închis, murdar pe care credeam că n-o să-l mai scoatem niciodată din acel loc de îndată ce ne-am mutat, însă am reușit și, spre final, deja mirosea a noi.

Tratatul nostru de arheologie din acea garsonieră e atât de bine întipărit cu ceea ce am trăit între acei pereți mult prea colorați, dar înăuntrul cărora am lăsat părți din noi, din visurile noastre, din iubirea pe care am împărțit-o acolo, uneori nestingherit și infinit, alteori cu griji, resemnări și durere. Cred că acolo am învățat cele mai multe lucruri despre mine, m-am maturizat cel mai mult, am crescut cel mai mult. E locul primului meu an de studenție, unde am învățat și despre mine, și despre viață, și despre cărți și cuvinte, și despre noi, despre iubire, despre tot ceea ce mă înconjoară, despre existență. Acolo e multă conștientizare, dar și frică, și semne de întrebare lăsate în colțul ușii, în praguri. Amalgam de gânduri, lacrimi, grijă pentru ceilalți mai multă decât pentru mine, presiune, dezamăgiri, într-un final tot ce-ar fi putut să-mi ofere câteva luni de viață trăite într-o garsonieră cu pereți colorați și cu iubire și maturizare.

Iar acum suntem printre alți pereți din cărămidă, care nu au culoare pe ei, alături de un motan pe care l-am iubit de când l-am văzut, motanul nostru. Și locul acesta va fi cândva printre locurile din care plecăm și nu ne mai întoarcem. Dar, până atunci, vom lăsa și aici un întreg tratat de arheologie al celorlalți (sau al celuilalt an) ani de studenție petrecuți aici, printre tablourile de pe pereți, printre visurile și iubirea noastră, cu motanul nostru Sueño și cu toate amintirile pe care deja le adunăm și le vom aduna în spațiul ce acum, pentru cine știe cât timp, poartă numele de acasă.

Photo by Caroline Selfors on Unsplash

Tratat de arheologie: Lăsăm mereu bucăți din noi în locurile din care plecăm
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

6 Responses

  1. Cand am plecat intr-un loc „nou”, am facut-o cu sperante. Dar am constatat cat at timp cat nu este al tau, sau nu locuiesti numai tu in el… totul este tare anapoda. Am stat cate 3 luni acas ala primul sot inainte de casatorie, dar si la sotul cu numarul 2, tot inainte de casatorie. Nasol cu soacrele si cumnatele mai vechi in familie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.