Trăim cu adevărat în prezent?

Eram pe o stradă din centrul Clujului. Așteptam la o trecere de pietoni și, la scurt timp, m-am întrebat dacă trăim cu adevărat în prezent.

Voiam să se facă verde, să mă duc înspre stația de tramvai și să ajung acasă.

Aveam înăuntrul meu niște gânduri care nu-mi dădeau pace și-mi măcinau mintea. Mă anihilau cu totul înăuntrul lor.

Le simțeam în mine, le gândeam, le trăiam. Așteptam absentă, de parcă trăiam o existență în care eram doar acaparată de gânduri. Nu eram prezentă în viața actuală, cea în care semaforul deja devenise verde, mașinile așteptau să trec, oamenii din mașini așteptau să devină din nou roșu pentru pietoni, iar ei să se strecoare care încotro prin traficul Clujului, să ajungă acasă sau acolo unde-și doresc.

La semafor s-a făcut verde și eu n-am văzut. La fel cum, alături de mine, încă 2 persoane de lângă și una din fața mea, de pe cealaltă parte, n-au văzut. Două dintre ele aveau telefoanele în fața privirii. Scriau mesaje sau pur și simplu foloseau device-urile așteptând ca semaforul să își schimbe culoarea. Cealaltă persoană probabil că, la fel ca mine, nu era în prezent, nu aparținea momentului, cel puțin nu aceluia de atunci, când semaforul era deja verde și noi trebuia să trecem. De altfel, nici cei cu telefoanele în mână n-o făceau.

Am ridicat privirea surprinsă înspre semafor și am văzut că e verde. Nimeni nu trecuse încă. Oare de când era verde, m-am întrebat eu, mirată că încă n-a trecut nimeni?!

Am pășit pe trecere și alături de mine, și ceilalți. Cel care stătea pe telefon, pe partea opusă, a văzut mult mai târziu că e verde. Și undeva, la jumătatea trecerii, semaforul pâlpâia și se preschimba în roșu. Nu e semaforul care are cea mai lungă durată, dar e clar că atunci când am trecut eu, când am trecut noi, semaforul fusese verde măcar pentru câteva secunde înainte să-l zărim.

Și atunci m-am gândit cât de puțin știm să fim prezenți în viețile noastre.

Avem felurite preocupări și mereu găsim ceva de făcut, activitățile noastre sunt diverse și fugim de rutină și de plictis. Ne sperie plictiseala și căutam tumultul. Dar, când vine vorba de existența fiecăruia în propria sa viață, în propriii papuci, absentăm. Și absentăm uneori mai mult decât am lipsit în liceu de la ore, ori decât am lipsit de la cursuri, la facultate. Suntem absenți în viețile noastre și le trăim după anumite tipare, uneori fără să înțelegem, fără să ne explicăm de ce facem un anumit lucru. Cum am putea să le explicăm celor din jurul nostru ceea ce simțim, trăim și facem, dacă nici nouă înșine habar n-avem să ne clarificăm acțiunile?!

Reacționăm din instinct alteori sau pur și simplu facem anumite lucruri din obișnuință. Și uităm să trăim fiind prezenți în ceea ce trăim. Trăim, da, trăim, dar trăim existențe și vieți în care rareori memorăm senzații, gusturi, mângâieri, priviri. Ochii noștri uită să memoreze pentru că nici noi nu știm să fim acolo când ei privesc. Și nu știm să simțim în același timp în care ochii văd.

Pentru că, de cele mai multe ori, uităm să trăim în prezent și suntem în trecut și-n viitor fără să înțelegem că sunt unele momente în viață când nu contează decât prezentul.

Altfel, fără prezent, suntem absenți, suntem ascunși în spatele propriilor vieți, suntem doar marionete manevrate de instanțe superioare și n-avem niciun drept să ne plângem de lucrurile care ni se întâmplă dacă n-am învățat încă să ni le asumăm, să le trăim atunci când ni se întâmplă.

Trăim cu adevărat în prezent?
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.