Totul trece…

De ceva timp doream să-ți destăinui ceea ce voi scrie astăzi. Voiam să știi că m-am convins de un lucru. M-am convins de
un lucru pe care, în momentul respectiv, îl găseam imposibil.
În momentul acesta, îți mărturisesc că și imposibilul poate deveni posibil. Nu știu cum e în cazul tău, dar eu am învățat să nu mă mai agăț atât de mult de acest cuvânt numit „imposibil”. Asta pentru că, în ultimul timp, s-au destrămat multe din teoriile pe care le aveam față de acesta. Astăzi nu mai cred în imposibil. Și astăzi, mai mult ca oricând, consider că, citatul pe care îl voi copia mai jos, reflectă în totalitate un adevăr. Acel citat constituie pentru mine oaza pe care am găsit-o atunci când totul era de neconceput, când mi se surpau prin suflet amintiri.
„Atunci am înţeles că nimic nu durează în suflet, că cea mai verificată încredere poate fi anulată de un singur gest, că cele mai sincere posesiuni nu dovedesc niciodată nimic, căci şi sinceritatea poate fi repetată, cu altul, cu alţii, că, în sfârşit, totul se uită sau se poate uita…”
Ei bine, Eliade are dreptate. Și eu m-am agățat cu întreaga mea fire de ceea ce scria el cândva. Am crezut în asta. Am crezut până m-am convins că așa e.
Și iată-mă acum. Iată-mă scriind și susținând ideea lui, că nimic nu durează în suflet, că totul trece, că totul se poate uita.
Eu n-am uitat tot. Nu încă. Dar a trecut. Fiecare clipă de furie resimțită în anumite momente, fiecare moment de ură, fiecare lacrimă vărsată din cauza suferinței, de nervi, de fericire, fiecare seară cuprinsă de dor, fiecare amintire care evadează din cutia trecutului, fiecare strigăt de ajutor, fiecare rând scris și pătat cu picături de ploaie, dar care a rămas permanent pe foaie, arătând că e mai puternic decât apa… tot. Nu exagerez. Îți spun drept că a trecut tot. Nu regret nimic. Nici măcar o vorbă spusă la întâmplare, nicio faptă făcută dintr-un orgoliu neînțeles cândva, nicio clipă pentru care aș fi fost pizmuită mai apoi, niciun cuvânt și niciun rând scris. Pentru că știu că totul trece. Mai știu că, deși m-am certat pe mine însămi de ceea ce am făcut și am spus, acum realizez că nu aveam dreptul acesta. Că fiecare decizie luată și fiecare vorbă spusă au fost pentru că așa trebuia să fie. Mi-am creat momente care aparent au părut tenebroase și de neconceput fiindcă nu am știut să accept trecutul, iar rănile erau încă deschise.
Cum or fi fost închise acestea, nu știu. Nu-mi explic. Și nu știu cum am găsit un colac de salvare. Nu știu în care clipă anume m-am decis că am nevoie de o schimbare. Și nu știu în care moment am știut că, indiferent de ceea ce voi alege, am o singură soluție și o singură cale: calea spre bine. Acum știu că toate au un sens, cum mai scriam. N-am descoperit nici acum sensul multor ce mi s-au întâmplat de curând. Nici nu mă mai interesează. Sunt conștientă doar că au trecut, că nu mă mai macină, că nimic nu mai e dezirabil; că, ceea ce consideram temerar, nu mai e astfel. Și că până și cele mai oarbe sincerități, până și cele mai necontestate legături și promisiuni edificatoare au dispărut.
 Decretez că vor mai exista zile în care mi se vor părea că trăiesc imposibilul. Momente în care nu voi găsi o scăpare. Clipe în care voi cere ajutor și voi avea impresia că nu mă ajută nimeni și voi considera că oamenii nu sunt empatici. Voi considera că trăiesc un paradox. Că nu o să pot trece cu ușurință peste asta și că suferința îmi va fi inexprimabilă, inertă, de neînțeles.
Dar sunt convinsă că voi găsi antidotul, așa cum sunt convinsă că nimic nu e etern. Și din acest motiv, o să-mi spun că, într-o zi, va fi diferit. Că greul nu ține o eternitate, că acum e așa, iar cândva va fi altfel.
E bizar cum te trezești într-o zi și realizezi că suferința resimțită ieri nu e decât amintire. Ieri, când erai căzut printre mormane de foi arse și vechi, mirosuri tulburătoare, și astăzi… acum, in această clipă, când nu mai e nimic. Când știi că totul trece. Când ești conștient, mai mult decât oricând, că nu mai sunt chiar acele lucruri, și nici chiar majoritatea persoanelor care au fost prezente și acum ceva timp în visele și simțurile tale. E diferit. E atât de diferit… pentru că puțin din ceea ce trăim e durabil.
Totul trece. Și totul se poate uita.
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.