Teoria atașamentului: ne atașăm timpuriu și renunțăm greu

Mi s-a povestit că aveam 1 an și 8 luni când am văzut un avion deasupra mării, avionul acela pe care îl zărim cu toții pe litoralul românesc și care poartă mereu în zbor un anunț publicitar. L-am privit atentă, apoi, pe neașteptate, am luat-o la goană. Am fugit după el, strigând contrariată, probabil speriată: „Pătu(r)ica mea! Pătu(r)ica mea!”. Era vorba de o pătură mică, cu pătrate imprimate pe ea, în nuanțe de albastru, un albastru închis și altul mai deschis, față de care eram atașată și care, în acel moment, era în cameră. Un fel de teoria atașamentului pe care nu o înțelegeam atunci.

Dormeam cu ea. O țineam în mâini. Cât de bine îmi învelea somnul și visele o pătură mică, creată pe măsura mea, pufoasă și călduroasă, în care să îmi ascund mâinile și picioarele de copil. O aveam cu mine la mare. N-aș fi vrut să adorm fără ea, teoria atașamentului funcționa perfect la mine: nu numai că eram atașată de mama mea, nu numai că eram atașată de tatăl meu, ci eram atașată și de această păturică pe care n-aș fi vrut s-o las din mâini, pe care nu mi-aș fi dorit vreodată să o pierd.

Să nu lași nici măcar un avion care trece ușor deasupra mării să-ți fure ceea ce iubești, așa mi-aș traduce acum plânsetul, dorința de a fugi după pătură, strigătul nu numai lăuntric, ci și deplin exteriorizat.

Și n-am lăsat. Picioarele de copil fugeau cu toată forța lor pe nisipul fin și fierbinte. Lacrimile șiroiau pe obrajii rotunzi și moi. Pătu(r)ica mea.

Asta pentru că așa funcționează teoria atașamentului: comportamentul nostru, cel în care tindem să ne atașăm de oameni și de lucruri, s-a format de secole întregi (poate chiar și mai mult de atât) și ne dictează supraviețuirea.

Așa cum e firesc, încă de primele momente de viață ne atașăm de mamă, pentru că e prima persoană cu care luăm contact. Pielea, atingerea, privirea ei, contacul vizual – toate acestea și mai mult decât atât, însăși iubirea, fac parte din felul în care începem să ne atașăm pentru întâia dată în viață. Fiindcă atașamentul e o legătură emoțională strânsă, care se creează între oameni.

Apoi, pe lângă ființele de care mai apoi începem să ne atașăm treptat – tatăl, bunicii, frații etc., urmează și lucrurile. Ne atașăm inclusiv de lucruri și e normal. Unii copii se atașează de anumite plușuri, își poartă peste tot ursulețul de pluș. Alții, ca mine, de o pătură, nu e o regulă și fiecare copil are propriile preferințe.

E normal ca un copil să se atașeze de obiecte? Mai încolo, oare se va atașa într-un mod toxic de oameni, de ființele din jur, și va renunța greu?

E perfect normal. Ba mai mult, există un nume pentru acel lucru față de care copilul se atașează, și anume obiect tranzitoriu. Face tranziția dintre mamă și lume. Copilul îl asociază deseori cu mama, obiectul îi oferă siguranță, protecție.

Dar atașamentul poate deveni toxic la un moment dat, și nu față de păturică și nici față de ursuleț, ci față de oamenii din jur, față de persoanele de sex opus, față de cei de care ne îndrăgostim. Și asta atunci când obiectele din copilărie încep să devină nu numai obiecte de tranzit, ci se întrupează în obiectele care ne aduc mai multă siguranță, mai multă iubire, mai multă grijă decât părinții, decât îngrijitorii noștri.

Pentru că asta se întâmplă des: unii copii își țin mai des în brațe plușurile, mult mai des decât primesc îmbrățișări, mai des decât sunt luați în brațe de propriii părinți. Petrec mai mult timp cu ursuleții de pluș decât alături de părinți. Vorbesc cu ursuleții și chiar se simt ascultați și înțeleși, în timp ce părinții spun că nu au timp, că sunt obosiți.

Nu țin minte ca păturica mea să-mi fi fost mai mult timp alături decât părinții mei, cel puțin nu atunci, când încă eram crescută de amândoi. Eram și foarte mică, iar ea nu a fost decât un obiect de tranzit, cea care îmi învăluia visele în culori vii și în joacă, cea pe care îmi doream să o simt alături de mine pentru că îmi oferea protecție și căldură pe timpul nopții și nu numai.

Apoi, nu cred să fi găsit vreun alt obiect de care să mă atașez și pe care să-l simt atât de al meu, încât să nu permit nici măcar unui avion să mi-l fure. Deși poate că aș fi avut nevoie.

De fapt, chiar având nevoie, mi-am regăsit acerba pornire și dorință de a dărui și de a primi dragoste în pisici. Am învățat să stau singură în casă datorită primei mele pisici, Pety. Iar în zilele și nopțile în care plânsetul îmi frământa obrajii și inima, Pety se așeza pe pieptul meu, în timp ce-mi mocneam plânsetul astfel încât să nu mi-l audă nimeni. Pentru că mi se spunea că sunt slabă dacă plâng. Pentru că la un moment dat nu aveam voie să plâng. M-am atașat, astfel, de pisici, am simțit în ele siguranță și iubire, le-am dăruit și eu aceleași lucruri, a fost mereu un pact între mine și între ele, ceva care să aibă legătura cu teoria atașamentului meu.

Pentru că teoria atașamentului, cea pe care mi-am creat-o înăuntrul meu, a fost mereu ca atunci când aveam păturica: să te atașezi cu simțurile vii, să te atașezi cu tot trupul, cu picioarele-ți ridicând în jurul tău nisip fierbinte, cu marea izbindu-se de țărm, cu ochii vii și lăcrimând, cu strigăte lăuntrice și uneori exteriorizate. Să nu lași nici măcar un avion să-ți fure ceea ce iubești.

Mai apoi, când am mai crescut, când pisicile au rămas aceleași ființe de la care primeam și cărora le dăruiam afecțiune, am început să mă atașez în moduri greșite și dureroase de persoane la fel de greșite și care îmi dăruiau la fel de multă durere. Mă atașam într-un fel tenebros de persoane indisponibile din punct de vedere afectiv, deveneam ușor dependentă, îmi concentram universul în ceea ce numeam iubire, și nu era deloc, pentru că iubirea nu reprezintă atașament, iubirea nu e dependență. Iubirea e pură și deloc mefistofelică, are dimineți cu soare răsărind din mare și nopți cu lună plină.

Iar mai apoi, când atașamentul e în plină transformare, când e atât de acut insinuat în noi și în simțirile noastre, vine vremea când ceva de acolo se rupe, se micșorează, se înjumătățește sau chiar se sparge în cioburi, mii de cioburi, așa că renunțăm, dar renunțăm greu de tot, cu lupte aproape imposibile de respirat, cu frici, cu durere, cu tardive speranțe.

Ne atașăm, alteori, în moduri eronate și de părinți, care și ei pot fi la fel de indisponibili emoțional, la fel de tiranici, la fel cameleonici asemenea unui partener. Ne atașăm de obiecte, de mașini scumpe, de telefoane performante, doar pentru că, probabil, în sinele nostru, în subconștient, acolo unde nu reușim să pătrundem decât rareori și cu mult exercițiu, acolo unde e și durere, și iubire, suntem niște copii care n-au fost suficient de iubiți, de îngrijiți. Niște copii care n-au primit suficientă grijă și nici protecție astfel încât să le crească aripile și teoria atașamentului la ei să se transfigureze. Iar dintr-un atașament în care predomină durerea, lacrimile, dependența, instabilitatea emoțională, indisponibilitatea, să devină un atașament securizant, în care căută iubirea, liniștea, fericirea, siguranța.

Dacă ar fi acum să mă gândesc la mine, cea care fugea după păturica ei furată de avion deasupra mării, mi-aș zice că teoria atașamentului funcționează doar când e vorba de obiecte, fiindcă nu ne dorim să le pierdem și nici măcar un avion de deasupra mării să ni le fure. Dar când este despre oameni, atunci și avioanele, și moartea, și mările, și toate plecările din lume ni-i pot fura, indiferent dacă e iubire sau dacă e atașament, indiferent dacă îi lăsăm (sau nu) să plece.

În poza de mai jos sunt eu, împreună cu mătușa mea, una dintre ființele minunate care mi-a fost alături în primii ani de viață, iar pe pat e păturica pe care credeam că mi-a luat-o avionul în zbor, deasupra mării. Acum, de fiecare dată când văd acele avioane pe plajă, mă întreb dacă nu o să apară din nou vreunul care să aibă păturica mea…

 

 

Teoria atașamentului: păturica
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

SuperBlog 2020
Contemporan. Ce se petrece în lume?

Particip la SuperBlog 2020!

Recunosc, îmi era dor de competiții. De emoțiile de dinainte, de emoțiile din timpul competiției, de dorul de după, de elanul pe care îl capeți,

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.