Suflete, ce ascunzi în adâncurile tale și ce măști porți?

Aseară, când cerul își plângea vertijul dorurilor simțite de oameni, trăite până la absurd, de parcă și-ar fi dorit o lume contopită de furtună, te-am prins în mâini, suflete.

Era să-mi scapi, așa că te-am apucat în palmă, cu pumnii împreunați ca pentru o rugăciune, și te-am strâns puțin mai mult decât aș fi vrut, sper să nu te fi rănit. Pe mine strânsorile mereu mă dor.

Mai ales dacă sunt îmbălsămate cu iubire și-apoi aruncate în morminte, transformate în amintiri în care tenebrele mă țin în loc, mă fac să oftez, să caut, apoi să-mi strig cuvintele în cele mai lungi versuri…

Erai umed și rece și semănai cu mine. Sau poate am mai atins ceva asemănător cu tine, poate mâinile mele îți cunoșteau structura și se minunau că ești atât de neted, că degetele îmi pot aluneca peste suprafața ta așa cum aș atinge clapele unui pian: duios și ca pentru întâia dată, dorind să simt fiecare notă, fiecare sunet, să mă transform într-o simfonie și să cânt veșniciile lumii cu ale mele degete, cu ale mele mâini…

Te mângâiam din ce în ce mai nesătul, erai atât de nou și-atât de vetust pentru mine, simțurile mele tactile purtau un monolog și se-ntrebau neîncetat în care timp s-au întâlnit cu tine și de unde te cunosc atât de bine și-aproape deloc.

Apoi am închis ochii, răspunsurile întrebărilor pe care mi le caută inima le aflu fără să văd nimic în jur, privirea mi-e insuficientă pentru a cunoaște. Uneori simțim mai bine cu ochii închiși, poate de aceea cred cu înverșunare că în inimă există un ochi imens care, când bătăile inimii cântă o baladă despre iubire, se deschide.

Erai ca firul acela de iarbă pe care îl culegeam în fiecare dimineață de vară, cu-atâta naivitate și sete, din curtea bunicii care astăzi e pustie, dar firele încă sunt acolo, încă mă așteaptă să le culeg, să le port în mâini ca pe o minune. De indată ce te apucam cu grijă și cu emoție, fugeam fără să mă uit în jur, aproape fără să clipesc și fără să respir, atât de mult voiam să te arăt bunicii.

Deși aș fi găsit sute de fire de iarbă asemănătoare ție, erai unic, pentru că te găseam doar în diminețile de vară și uneori mai găseam și câte-o buburuză lipită de trupul tău firav. Știam că odată ce te apuc vei fi al meu, că-mi vei aparține, că nu voi putea să te culeg mereu și uneori îmi va fi atât de milă și-atât de frică să te smulg, încât te voi lăsa să mai crești puțin, să fii mai plin de mine, de trăire.

Alteori credeam că ești atât de invizibil, că nu te voi putea vedea vreodată, că vei fi doar un cuvânt pe care îl voi scrie de multe ori doar imaginându-mi-l, fără să te simt.

Erau momente când nici nu credeam în existența ta, pentru că nu știam cum arăți și trebuia doar să-ți pronunț numele, convingându-mă că ești, că mă însoțești, că exiști… Dar cine spune că trebuie să te simt ca să știu că nu ești doar o himeră?

De cele mai multe ori iubesc fără să văd și fără să știu motivul pentru care o fac. Iubesc doar cu patos și cu amestecul celor mai înfometate stări, care rup din mine, mă sfășie și-n final mă lasă să mă caut, deși de fiecare dată sunt alta și nimic din mine nu mai e la fel odată ce mă încolțește iubirea, care-mi deschide ochiul adormit, letargic al inimii.

Apoi, când te-am apucat de aripa stângă, acolo unde îți ții ascunsă inima, erai mai viu ca niciodată și te zbăteai în mâinile mele, ușor și cu atâta frică. Credeai că vreau să-ți fac rău. Oare ți-am lăsat răni când te-am apucat atât de temătoarem să nu te pierd?

Aveam impresia că ești un fluture și că, dacă îți mângâi aripile, te vei opri din zburat, dar tu nu conteneai să faci piruete înăuntrul mâinilor mele și răcoarea ta îmi trezea toate simțurile amorțite de paloarea somnului. Am reiterat aceeași senzație pe care o aveam mereu când rupeam cu poftă firul de iarbă și-l apucam, mâinile mele te cunoșteau încă de pe atunci…

Suflete, porți în tine adâncurile mele nepătrunse și neștiute, îmi semeni și în același timp ești altul față de cum mi te conturam în minte și înăuntrul inimii.

Ai în tine primul meu plânset pe care l-am eliberat de îndată ce am deschis ochii și-am văzut lumina, și-mi era frică. Plânsetul pruncului nou-născut înseamnă frica unei lumi noi, pe care n-o știe și în care se naște, despărțit de trupul plăpând al mamei, unde se ascundea de tot ce e meschin.

Îmi porți primul cuvânt pe care l-am rostit cu frica de a-mi auzi glasul, în timp ce toți erau în jurul meu și-așteptau să le vorbesc.

Îmi mai porți durerile? Te doare și pe tine fiecare frică pe care o trimit înspre tine? Știu că te încarc cu atâtea strigăte neputincioase și niciodată nu mă opresc să te alin, să-ți curm neputința, să-ți dau înapoi timpul pe care ți-l fur în atâtea nopți în care scot din tine unele cuvinte și mi le așez foi.

Am atâtea foi și atâtea cuvinte… Cum să ți le dăruiesc dacă nu le scriu, dacă nu-mi port iubirile și durerile ca pe niște torțe pe care le aprind în fiecare seară în care simt că aș vrea să te cunosc, să te simt?

Te aveam în palme și nu știam nici măcar ce ar trebui să fac, cum ar trebui să-ți vorbesc, cum ar trebui să te ating. Sunt neputincioasă și mi-era teamă să nu-mi aluneci printre degete, să nu te pierzi în așternutul mototolit cu toate visele mele, cu toate rândurile pe care le scot noaptea din piept, când dor mai tare, mai acut, scriindu-le pe colțuri de caiete, pe jumătăți de inimă…



Te țineam atât de strâns și-ți vedeam umbra care se proiecta pe pereți, ai o formă indefinibilă, dar simțeam în tine suflarea unui fir de iarbă atât de verde și-atât de tânăr, care deși se unduiește când bate vântul, revine înapoi, mai puternic și mai neînfricat ca niciodată.

Aș vrea să-mi semeni mai mult și, în același timp, mai puțin. Dar în tine găsesc atâtea versuri dinăuntrul meu, pe care poate le-aș fi uitat dacă nu te-aș fi prins căuș, dacă nu aș fi crezut într-un final în tine, ca apoi să te cunosc.

M-ai învățat că pot crea orice, că pot deveni demiurg dacă te caut între inimă și coaste, și-acum, că te-am avut în mâini…

Cum să-ți explic, suflete? Am urcat spre infinit și-am coborât înapoi, am învățat că aripile tale sunt și ale mele și putem învăța să zburăm împreună, chiar dacă vântul ne-ar purta spre direcții diferite față de cum ne-am fi stabilit noi itinerarul.

Acum știu că exiști, că ești al meu și că în copilărie colecționam fire de iarbă pentru că aveam în mine dorul de a te atinge și de a te cunoaște. Firele de iarbă sunt ca sufletul meu: umede, reci, firave și imposibile de uitat.

3efd2e8df33454d715d5dbacb290532f.jpg
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.