Stănescianul „Marte” de astăzi

Cărțile, cuvintele trecutului se sincronizează de multe ori vremurilor sau vremurile prezentului devin, uneori, ceea ce trecutul avea să fie. Stănescianul „Marte” de astăzi, pe care eu mi-l închipui, are legătură cu anul 1964, când a apărut volumul întitulat O viziune a sentimentelor, fiind publicată, astfel, poezia Ploaie în luna lui Marte. Cu siguranță nu orice fel de ploaie, ci una infernală, o ploaie care-i statornicea pe cei doi îndrăgostiți înăuntrul mansardei, într-o frenezie a necuvintelor împătimite prin iubire, privind agale, însetați de viață, spre cerul ferestrei, unicul capabil să înfățișeze ploaia în toată splendoarea ei.

Iată-ne astăzi, ceva ani mai târziu, aflându-ne în mansardele, casele, camerele noastre.

Afară nu plouă; nu plouă nici măcar infernal. Soarele desenează albastrul cerului în lumină. Străzile, uneori, sunt puțin circulate. Iar noi poate că ascultăm versurile lui Nichita Stănescu dincolo de înțelesurile lor fără să ne dăm seama, fără să înțelegem ceea ce căutăm.

Nu ar trebui să așteptăm ploaia ca să ne iubim prin mansarde. Ne e cu putință să lăsăm soarele să ne copleșească dinăuntrul încăperilor, să deschidem ferestrele, din cerul ferestrei să curgă razele. Timpul să se scurgă mai abitir decât în restul zilelor noastre, într-o infuzie de iubiri, cuvinte, versuri, muzică și pasiuni sau lucruri care să ne facă fericiți.

Stănescianul „Marte” de astăzi e despre fiecare dintre noi.

Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…

Cine, oare?

Ploaia care nu mai vine, în locul căreia e astăzi senin de primăvară, soare de martie, aer de speranță? Oamenii care n-așteaptă ploaia ca să se ascundă înăuntrul încăperilor, ca să se iubească, ca să se protejeze pe ei înșiși?

Nu știu ce ar fi ales poetul la vremea respectivă, dacă a hotărât sieși să-și dăruiască lumea cu ale sale cutume – oamenii, ori și-a îngăduit să își dorească ploaia – universul transcendent. Însă aș vrea să cred că în zilele de astăzi, noi, cei prezenți, alegem ploaia. Ploaia de soare din afara și dinăuntrul nostru, care deși ne ține captivi acasă, ne face să căutăm mai adânc înăuntrul nostru.

N-ar trebui să așteptăm să ne fie plouate aripile ca să fim prezenți în noi și să ne iubim doar în mansarde – propriile noastre mansarde, atât cele ale încăperilor în care locuim, cât și cele ale sufletului.

Photo by Danielle Dolson on Unsplash

Nichita Stănescu
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Amintiri

Cum știi că vine toamna?

cum știi că vine toamna?te duci într-un muzeu. într-un oraș total necunoscut. nu-i știi străzile și nici mirosul. habar nu ai cum îi arată intersecțiile

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.