Am scris pe-un colț de frunză poem de toamnă,
Întâiele cuvinte pictate din stropii de ploaie care astăzi nu mai vuiesc în șoaptele verii,
Nu mai miros a neostoite valuri care se-ndreaptă din adâncuri cu simțiri
Curmându-le apoi vinovat în maluri încărcate de-atâta alean.
Se joacă șotron acum visele,
Iar undeva-naintea noastră s-a perindat dorința stelelor de-a călători alături de soare,
Dorindu-mi să oprim noaptea-n răsărit pictând cer amestecat în culori de stele,
Și în final m-am alăturat eclipselor încercând să-ți stăvilesc apusul.
Am așteptat să joc șotron pe-o frunză,
M-am alăturat neîndemânatic himerelor,
Căci scriindu-mi versul pe colțuri mototolite de căderea ce-a înlesnit despărțirea,
Am zărit fericirea care licărea din amalgamul de vise.
Respir cum toamna-n suflări ne desparte,
Așa cum îndepărtează necruțător frunzele arse de sărutările orbitoare ale soarelui,
Și-n șotronul pe care îl păcătuiesc fără mișcări
Mă gândesc că toamna ne-apară, bandajându-ne plăpând de răni.
Dorești și tu să ne privim nevinovați ofilirea și să ne-nevinovățim c-am iubit incandescent soarele?
Să ardem mocnit în focurile aprige pe care o sa le mai simțim ca amintire, dar care ne vor zgribuli caustic fiecare simțire?
Să ne temem de câte-o licărire de dor? Să ne căutam negăsit în fiecare speranță?
Și să ne-ncredem în țipetele vântului care va sufla și ne va îndepărta mai tare?
Eu pe-un șotron de amintire, și tu-n bătâi de suflet, pe-un colț rupt și atât de sărutat de-o frunză…
