Rememorare de-atunci de când pereții aproape se prăbușeau peste tine

te naști într-o casă în care pereții aproape se prăbușesc peste tine

poate de s-ar surpa ar reuși să te încălzească de frigul care îți strânge oasele și ți le micșorează

acolo nu miroase niciodată ca pe străzile pe care te plimbi

și nici nu e la fel ca dincolo de ferestrele unde îți trimiți inima și-o rogi să extragă toată seva oamenilor care iubesc și se iubesc

acolo la ei și mai ales înăuntrul lor miroase a viață trăită îmbibată de soare

de tălăzurile care nu încetează să îi arunce în adâncurile dorurilor și ale simțurilor

tu nici măcar nu mai știi să simți sau să-ți fie dor

ești atât de ocupat cu frigul care nu te lasă noaptea nici măcar să-ți duci somnul până la capăt

și ai uitat chiar să mai visezi

chiar dacă visul era intotdeauna refugiul din care îți furai câte-o zi și câte oră

și-ți desenai în minte ziua în care te vei apuca să-ți faci bagajele

va fi doar o cutie cu primele povești pe care ți le citeau mama și tata când încă era mai cald și ei erau acolo

și tu credeai că lumea și viața se numesc poveste

și că în momentul în care vei crește vei trăi cu cei pe care îi iubești într-un castel pe care tu îl vei construi doar iubindu-i

fără să știi le-ai construit acel castel doar prin atingerile și mângâierile tale

așa cum doar un copil le poate oferi în fiecare zi în care ai înfruntat frigul

și-ai râs chiar dacă înăuntrul tău era furtuna suferințelor ce le ascundeai

și într-o zi chiar ai plecat cu o carte de povești în mână și cu o haină cusută in ața pe care ai găsit-o deșirându-se pe o stradă în care oamenii aruncă tot de prin case

probabil până vor ajunge să-și arunce și inimile

ai plecat cu frunza bătrână și uscată din fața casei în care ai învățat ce e frigul și durerea și lipsa

ai plecat să scrii fiindcă tot în acea casa ca să înfrângi frigul

ai învățat să aprinzi focul din cuvinte

ai plecat

și uite cum ies literele din tine astăzi ca niste scânteie

așa-i că nu-ți mai este frig

și că acolo ai învățat să iubești cu bătaia asta de inimă pe care o aud și-mi sparge timpanele

așa-i că doar din durere se naște cuvântul pe care îl așterni pe foi, pe frunze

suflete, tu nu mai arunci nimic ci doar aduni viață și căldură și cărți

Photo by Patrick Fore on Unsplash

Scriitor
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.