Recenzie de carte: Învățare, de Tara Westover

Nici nu mai știu care a fost ultima dată când am citit o carte atât de dureroasă, atât de reală, de neînchipuit de reală și totuși face parte din memorii, e o carte scrisă cu sufletul și cu creierul prinse în mrejele amintirilor și în mrejele trecutului, atât de prezent în noi și atât de puțin înțeles. Învățare are și trecut, și prezent, și amintire, și copilărie, și traumă, și vindecare și chiar educație și învățare, așa cum e scris în titlu.

Oare ajungem vreodată să ne înțelegem trecutul? Oare reușim să percepem cum ne învărtim uneori în jurul unui cerc vicios, fără să conștientizăm pericolul, fără să ne înțelegem și să ne vindecăm rănile, fără să ne uităm înspre copiii care am fost cândva și să căutăm cu fervoare ceea ce ei aveau nevoie pe atunci, când nimeni nu ar fi știut și nici nu ar fi putut să le ofere?

Învățare e o carte despre fanatismul religios care duce la paranoia, despre însăși paranoia, despre boli psihice neconștientizate, dar ai căror purtători, fără să le perceapă, atrag înspre ei cu o sete de manipulare și control pe ceilalți din jur, care ajung pur și simplu să se gândească la faptul că e ceva care nu este în regulă cu ei, că ei greșesc. Asta se petrece și cu Tara. Salvarea ei e în mâinile învățăturii. Dar ca să ajungă să învețe, are nevoie sa plece de acolo, dintre zidurile acelea în care predomină teroarea indusă de unul dintre frați, paranoia și bipolarismul tatălui său, neputința și totuși resemnarea mamei, lipsa educației.

Tara pleacă și viitorul îi surâde într-un fel sau într-altul, unica ei șansa pentru supraviețuire e clar educația pe care și-o oferă alegând să se îndepărteze de acolo. Nu se poate rupe ușor de trecut, rămășițele acestuia o urmăresc, o caută, dar reușește, cu toate că îi este greu. Până nu a plecat, vocile din capul ei, vocile din sinele ei erau de fapt vocile părinților, vocea autoritară a tatălui care credea că știe mai bine decât oricine adevărul. Se leapădă la un moment dat și de acele voci atunci când pornește în căutarea sinelui. Și călătoria pe care o va face înspre ea însăși, înspre noua Tara, înspre nevoia de a avea o altă viață și de a trăi diferit față de felul în care a învățat să trăiască acasă, nu numai că o metamorfozează și îi aduce înțelegerea unor lucruri pe care la un moment dat i se păreau străine, bizare, dar îi oferă și șansa să afle că tot ceea ce era lăsată să știe până la un moment dat nu era neapărat adevarul, că viața poate fi și altfel, la fel cum și ea poate fi altfel.

Și totul, absolut totul se petrece prin învățare. Învață să trăiască din nou, altfel, diferit, la fel cum învață să învețe, la fel cum își însușește toate cunoștințele de care are nevoie pentru universitate și pentru doctoratul pe care, la un moment dat, îl va lua.

Mai vreau să precizez încă o dată că e o carte de memorii, că faptele sunt verosimile, că e dureroasă și strigătoare la ceruri, dar e reală și povești asemănătoare se pot întâmpla oriunde și oricând. De fapt, sunt sigură că se petrec, din nefericire. Nici nu știu de ce să v-o recomand, pentru că încă sunt buimacă, încă mă gândesc la ea. Știu doar că e bine și e folositor să știm și să cunoaștem realitatea. Poate realitatea asta s-a petrecut pe un alt continent, dar aici nu mai e vorba de distanță și nici de timp. E posibil să fie totul doar despre faptul că „Este atât de ciudat câtă putere asupra ta le acorzi celor pe care îi iubești”.

Învățare Tara Westover
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.