Pot opri timpul

Astăzi am spus stop timpului.
Astăzi m-am oprit din orânduiala zilelor care, de ceva timp, par la fel. Nimic diferit, nimic anormal. Totul e la fel. Am făcut un pas. Am înaintat spre trecut, i-am închis porțile, i-am ferecat orice speranță de revenire și i-am îngustat posibilităţile. L-am închis într-o cutie gigantică (căci amintirile au un loc aparte, așadar le-am permis să se așeze fără a se deranja unele pe celelalte, fără a avea posibilitatea de a se întâlni; fiecare dintre ele are menirea sa, pe care nu o știu și nici nu m-am chinuit să o aflu).
De fapt, trecutul mi-a șoptit astăzi că nimic nu e întâmplător. Că toate ce-au fost s-au întâmplat pentru că așa a trebuit să fie, pentru că toate clipele care au alcătuit 15 ani din viața mea mă definesc. Pentru că, fără ele, aș fi fost nulă, existența mi-ar fi fost searbădă, n-aş fi însemnat nimic în această vastă lume. Cum ar fi fost, oare?
Cum ar fi fost să trăiesc într-o lume a nimicniciei, într-un banal cotidian? Cum ar fi fost ca lumea mea să fie alcătuită doar din  beatitudine? Ori doar din regrete? Dacă mă gândesc bine, talerele balanței sunt egale, întrucât existența mi-e alcătuită atât din delir, cât și din nefericire.
E paradoxal ce simt în această seară. Mi se pare un paradox ceea ce trăiesc acum și ceea ce am făcut astăzi: am oprit secundele. Nu a fost o himeră. Am trăit fără timp, în timp, n-au existat secunde și am mers mai departe.
M-am reîntâlnit cu trecutul. L-am salutat politicos (ceea ce mi s-a părut absurd, ba chiar mi-am mușcat limba în urma acelui „bună”). Mi-a răspuns și i-am zâmbit. Și atunci l-am oprit. Atunci am oprit timpul, minutele, orele. Am trăit în neant și am rămas fără aer. Abia când am traversat un tunel îngust și m-am chinuit să simt secunda, am gustat din prezent. Am auzit vacarmul pe care îl făcea în întreaga-mi fire și am conștientizat zidul impozant ce ne despărțea.
Nu era un zid obișnuit. Era un zid pe care l-am putut tăia cu cuţitul, asemenea pâclei. Un zid pe care l-am îndepărtat cu freamătul unor pagini scrise cu zile și nopți în care am respirat și am simțit.
Și acum simt. Simt mai multe decât gândesc, asta pentru că sunt o ființă umana. Și am simțăminte complexe.
Dar azi chiar mi-am întâlnit trecutul. Și chiar m-am împăcat cu el. I-am promis că nu îl voi uita. Însă nici nu îl voi chema prea des. Am decretat că locul său e într-o cutie întunecoasă, fără urmă de eliberare. Adevărul e că îl aud cum cere ajutor. Și parcă rupe ceva. Dar trece. Pentru că aceasta e soluția. Să opresc timpul. Să opresc trecutul. Să opresc timpul la prezent și, dacă imi convine, să fac schimbări.
Așadar, sunt capabilă de schimbări. Pot opri clipele, pot transfigura prezentul și pot spera la viitor. Dar trecutul nu îl pot schimba. Și de astăzi nici nu mai vreau să îl schimb. Trecutul e așa cum trebuia să fie și va rămâne așa cum a fost desenat în secunde, minute, ore, zile, luni, ani.
Azi am oprit timpul.
Dar nu am oprit amintirile.
Și nici nu le voi opri.
Dar… Cum ziceam… le-am ferecat, le-am îngustat orice șansă spre revenire și, în locul în care le-am ascuns, am pus un epitaf.
Astfel, am închis câteva capitole. Urmează altele.
Pot opri timpul…
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.