Picătură.



O picătură s-a prelins pe geamul camerei. E atât de linişte încât aud sunetul pe care îl provoacă picătura. Este de cealaltă parte a geamului, dar e clară, mă oglindesc atât de bine în ea. E o picătura a cerului, a infinitului, o picătură minusculă ce defineşte un întreg univers. 
Şi cade… şi se prelinge alene, încet, dar zgomotos. E transparentă, dar îţi dă impresia de etern, deşi dispare odată cu sfârşirea geamului. Şi aştept. Sper să apară din nou, sper să o văd din nou. Mă uit spre cer şi observ altă picătura ce-şi face prezenţa pe geamul meu. Aceasta este mai liniştită, zgomotul este aproape mut, şi în urma ei apare alta. Altă picătura, mult mai zgomotoasă, mai rapidă, încât privirea mea nu o poate cuprinde, dispare atât de rapid precum a apărut. 
Şi în urma ei, în urma lor, apare altele. Diferite ca formă, ca viteză, ca zgomot, dar le aseamănă transparenţa. Le aseamănă puritatea, le aseamană dorinţa de etern dar totodată clipa pe care o trăiesc prelingându-se pe un geam, pe un obraz, pe o mână, pe o maşină, pe o fiinţă. 
Şi e ciudat, e atât de mică, atât de lipsită de forţă, de raţiune, dar e puternică, încât conduce ploaia, încât spală lucruri, haine şi mai ales… şi mai ales suflete. Spală suflete de dureri, de pierderi, de sentimente ascunse de timp, prăfuite, de amintiri dureroase. 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.