Paște care, de acum înainte, va purta pecetea neuitării

Ieri, gândindu-mă la ziua de Paște de anul trecut, eram nostalgică. Atât de multe persoane stăteau atunci în jurul unei mese. Eram acasă. Am fost la mănăstirea unde mergeam deja de atât de mulți ani și priveam înspre bradul care era destul de mic prima dată când am participat la slujbă acolo, și atunci iată, ani mai târziu, bradul deja s-a înălțat, acoperea o parte din priveliștea oferită de locul în care călugării își cântau rugăciunea.

Un brad mai mare, și eu mai mare, și alte cinci persoane în jurul meu peste care, în felul său, timpul a trecut. Cu urme. În colțuri diferite de lume de data aceasta și de acum încolo.

Iar pentru că slujba de Înviere e momentul meu de rugăciune, clipa în care simt cu toată ființa nevoia să mă rog, să mulțumesc, să binecuvântez pentru ce mi se întâmplă, să cer să fie bine, aseară, la ora 23:30, am deschis larg fereastra.

În fața blocului, o mașină și doi oameni cu mănuși, cu măști și cu Lumină. Din bloc cobora câte un om și-o lumânare. Lumânarea se aprindea, primea Lumină și-ajungea înapoi acasă.

În timp ce eram la fereastră și mă cuprindeau fiori, aproape că tremuram, așa cum și-atunci când participam la slujba de Înviere zgribuleam, vedeam cum, la blocul vecin, cel din față, câte o lumină roșie sau portocalie se reflecta de după jaluzele, de după perdele sau de undeva pe masă.

La început m-a copleșit tristețea. Doi oameni, două măști, mănuși și alți oameni care coboară după Lumină. Unii cu măști, alții fără. Nu-și mai trimitea nimeni Lumina unul de la altul. Nu se mai vedea o mare de Lumină din mâinile fiecăruia, faruri aprinse în toiul nopții în timp ce rugăciunile se scurg.

Îmi repetam în minte că e un Paște pe care n-o să-l uităm niciodată. Unul în care ne-am îndepărtat fizic unii de alții, la distanțe de doi metri și chiar și mai mari, pentru a ne fi bine mai încolo. Un Paște în care Luminile noastre nu au plecat unele de altele și nu le-am ținut în mâini în timp ce eram înconjurați de rugăciuni și de șoapte.

Dar cu siguranță că aseară, mai mult ca niciodată, am construit în casele noastre o biserică unde rugăciunile s-au scurs în liniște și-n speranță, în dorințe, în mulțumiri și-am trimis cu toții, unii spre alții, Lumină. Nu ne-am mai aprins unii altuia lumânările. Dar sufletele celor dragi, atunci când ne-am gândit la ei, atunci când ne-am rugat pentru ei, s-au aprins. Câtă Lumină și iubire în inimi, transmise prin rugăciune.

Apoi, după ce oamenii și-au luat deja Lumină de la voluntari și fiecare a plecat înapoi acasă, am simțit din nou aceeași nevoie ca anul trecut și ca în toți anii precedenți: să mă rog. Am început să mă gândesc mai întâi la pandemie. M-am rugat către Luminile care apăreau deja în ferestre, m-am rugat către Lumina dinăuntrul meu să ne fie bine.

M-am rugat ca toți cei dragi mie să fie bine, să fie feriți de virus, să se termine, să nu mai moară oamenii, să nu se mai îmbolnăvească, să trecem prin asta cu inimile mai deschise, să învățăm din tot ce ni se întâmplă. M-am rugat să știu să iau deciziile bune mereu. M-am rugat să învăț să-mi fie bine. M-am rugat pentru toate persoanele iubite și le-am transmis pe o bucată de Lumină câte-un fior de dor și o rugăciune răsărită din adâncuri. M-a copleșit un soi de tristețe știind că sunt atât de departe de toți.

Și parcă rugăciunile mele prindeau contur, fiindcă la geam, fără cuvinte și doar cu adieri de vânt, unele draperii și perdele se fereau, iar din spatele lor apăreau oameni întruchipați în Lumină. Oameni care luminau dinăuntrul pieptului și care în brațele lor purtau candele de Lumină.

Lumini mici de la ferestrele din fața blocului meu, Lumini de la blocurile de peste stradă, peste tot felinare de Lumină care licăreau în rugăciune și-n depărtare.

Atât de departe unii de alții, poate speriați, poate cu un dram de speranță, poate copleșiți de iubire și de emoție, purtând toți aceeași dorință în piept, nutrind să fie bine și să ne putem plimba din nou pe străzi zâmbindu-ne, fără distanțe fizice. Și când vom înlătura distanțele fizice, vom ști mai bine felul în care să nu mai impunem gratii între drumurile sufletului.

De undeva din depărtare, de la catedrala, a început să se bată toaca. Iar la scurt timp, glasuri de preoți care cântau „Hristos a Înviat”. La ferestre, din ce în ce mai multe felinare de Lumină. Din ce în ce mai multe sufletele luminoase. Din ce în ce mai multe Lumini care își găseau calea. Și-o rugăciune comună în care, deasupra noastră, cerul și-a închinat stelele peste ferestrele noastre și inimile noastre au început să tremure.

Mi-am simțit mereu, în noaptea de Înviere, în toiul rugăciunilor, corpul tremurându-mi de emoție. Am rostit mereu rugăciunea cu lacrimi în ochi. Am fost copleșită mereu de marea de Lumină din sufletele noastre, din ceara de pe mâinile noastre, din lumânările noastre. Am ascultat cu ochii închiși sau privind spre cer rugăciunile.

Dar niciodată n-am plâns de Paște, nu ca aseară. Niciodată n-am putut să plâng așa cum am făcut-o aseară, în biserica dinăuntrul meu, în Lumina care ieșea din mine. De undeva, mai dedesubt de mine, un bărbat cu glas duios și Lumină în rugă a început să cânte „Hristos a Înviat”. Din ce în ce mai mulți oameni la ferestre. Lumină. Lumini. Glasuri care și ele acompaniau rugăciunea bărbatului.

Și plângeam. Plângeam știind că o să-mi amintesc mereu de acest Paște, că o să poarte pecetea neuitării. Plângeam simțindu-mă atât de departe de Paștele copilăriei, de oamenii iubiți, de biserică. Dar inima mea își cânta în bătăi rugăciunea și speranța. Plângeam de fericire, de emoție că m-am născut în această lume, deși de atât de multe ori mi-e frică de ea.

Dar aseară, aseară am simțit atăt de multă Lumină în lumea noastră! Atâtea glasuri de rugăciune. Atât de multă melodie în sufletele noastre. Atâtea lumânări în fața ferestrelor și-atât de mulți oameni rugându-se în felul lor: cu inima, cu vocea, cu lumânarea. Lumânări unde pâlpâia sufletul care țineau în brațe faruri de Lumină – asta vedeam aseară în fața mea, lângă mine, alături de mine.

Un glas care, din depărtări, a strigat „Hristos a Înviat”. Un alt glas, de undeva mai aproape, a răspuns. Niciodată n-a mai fost la fel. Niciodată persoane necunoscute, care probabil nu s-au văzut niciodată, nu și-au strigat unul altuia „Hristos a Înviat”. Dar asta se întâmpla aseară. Lumânările de la ferestrele, cu sufletele arzânde, scoteau dinăuntrul lor rugăciuni și le propagau în cuvinte, în „Hristos a Înviat” și-n „Adevărat a Înviat”, chiar dacă nu vor ști niciodată unii de alții decât prin cuvintele de rugăciune din noaptea de Înviere.

N-aș fi crezut niciodată că o să simt atât de multă emoție într-o noapte de Înviere. Nu m-aș fi gândit că atât de intens poate Lumina sufletul omului. Nu mi-aș fi imaginat că lumea își poartă în ea atât de multă iubire. Atât de tare mă întristează uneori realitatea și oamenii, dar aseară, aseară chiar mi-am iubit lumea în care am ales să mă nasc. Aseară m-am rugat cu cuvântul, cu gândul, cu inima, cu ochii care nu-și puteau stăvili lacrimile.

Și n-am mai văzut niciodată atât de multă Lumină! Nici măcar atunci când eram mică și eram în jurul oamenilor, undeva în spate, și toți purtau lumânări și candele, iar eu nu reușeam să văd niciodată ce e în jurul meu. Încă stăruiau glasuri care își strigau unii altora „Hristos a Înviat”. Am strigat și noi, ținându-ne de mână, iar eu plângând.

N-o să uit vreodată acest Paște. Prima dată aș fi crezut că n-o s-o fac fiindcă îi voi atribui lângă cuvintele pandemie, depărtare, tristețe, boală, durere.

Dar acum, după ce aseară am văzut Lumina lumii, după ce oamenii au fost însăși Lumânări și luminile dinăuntrul lor pâlpâiau mai duios decât candele din mâinilor lor, am înțeles că n-o să pot uita niciodată acest Paște pentru că am simțit felul în care omul și lumea au la fel de multă Lumină și că, atunci când e durere, distanță și tristețe, inimile știu să se apropie și să binecuvânteze. Și că glasurile necunoscute se pot întâlni undeva în liniștea Universului și-și pot adresa strigăte izbucnite dinăuntrul rugăciunii sufletului.

Ce biserici am avut aseară în casele noastre! Câtă rugăciune, câtă Lumină, câte emoții și câtă iubire față de toți și față de lume. Și câtă apropiere a fost în depărtările noastre. Aseară am trăit o noapte de Lumină și iubire, așa cum ar trebui să fie mereu Învierea, o rugăciune amestecată cu iubirile, dorurile, speranțele și Luminile sufletelor și-ale lumii.

Hristos a Înviat! Paște fericit!

Photo by Paul Robert on Unsplash

 

 

Lumină de Paște
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

4 Responses

  1. Trist si real ADA si foarte bine punctat de tine ..😘;sa speram la timpuri mai bune in viitor si tu sa devii ceea ce ai inceput sa fii,balsam pentru tot felul de suflete…..❤

  2. Suntem toti o dantelarie de lumini, legate intre ele, esente pure si pline de frumusete! Dumnezeu si toate ierarhiile ceresti lucreaza pentru ca noi sa ne gasim echilibrul pe aceasta planeta, iar acum, acest Coronavirus, ne-a scos din tipare si ne-a fortat sa stralucim! Va felicit pentru frumusetea scriiturii si profunda sensibilitate cu care ati redat momentul inaltator al invierii Domnului nostru Iisus Hritos!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.