Până în ce moment durează juliturile de la genunchi?

Copil fiind, având în mine rămășițele acelor timpuri, mă întreb unde ni se duc toate juliturile de la genunchi atunci când dispar? Și în ce clipă nu le mai avem?

Mi le amintesc atât de bine! De parcă totul a fost ieri. De parcă ieri eram în fața blocului, zburdam alături de alți copii, cântam și râdeam și mă împiedicam.

Pur și simplu eram foarte bună la asta, mereu trebuia să fiu culeasă de pe jos și am făcut cunoștință cu asfaltul mai des decât ați crede.

Porțiunea de care mă loveam era aspră, gri și fierbinte. Și deloc iertătoare. Atunci când mă prindea, îmi captura genunchiul și uneori palmele și mi le înroșea. Și cotul, și degetele.

Senzația aceea de usturime de după căzătură. Sângele roșu care țâșnea și care mă făcea să plâng cât încă vedeam rana în starea ei crudă. Durerea și lacrimile, sperietura.

Felul în care mama sau bunica îmi dezinfectau rana cu apă de la duș iar eu închideam ochii înainte să fiu atinsă de stropii de apă, pentru că știam că va ustura și mai tare, pentru că nu voiam să fiu spălată pe rană, chiar dacă mi se repeta că trebuie să se întâmple asta.

Și o luam de la capăt. O altă zi, un alt cot julit. O altă căzătură, un alt genunchi înroșit. Rănile vechi erau deja împrejmuite în crustă roșiatică-maronie, puțin dureroasă, până când nu mai durea deloc și nu mai rămâneau nici rana, nici crusta, nici durerea.

Și-acum port în mine senzațiile căzăturilor.

Nu, nu pentru că m-ar fi traumatizat, nu pentru că am rămas cu semne. Ci pentru că au în ele copilăria mea. Ci pentru că-mi amintesc atât de intens una dintre zilele în care mi-am julit genunchiul. Știu și-acum cum soarele mă înconjura cu raze, mă copleșea și mă străpungea cu căldura lui, iar eu alergam și mă jucam cu alți copii pe o porțiune de asfalt încins, un fel de alee ridicată pe stradă, specială pentru pietoni, fiindcă în rest circulau mașini.

Căzusem din nou, fără să înțeleg cum mă împiedic, fără să ghicesc că asta se va întâmpla, deși era deja obicei, eram arhiobișnuită, făcea parte din mine.

Totuși, a fost prima și ultima dată când, după ce m-am ridicat, m-am întrebat când va veni momentul când n-o să mai cad.

Când n-o să-mi mai julesc genunchii. Când n-o să mă mai doară căzătura. Când n-o să mai țâșnească sângele și n-o să se mai formeze crusta.

Cât de mult mi-aș fi dorit să nu mă fi întrebat asta niciodată. Să nu mă gândesc vreodată să mă cruț de rănile copilăriei, de rănile juliturilor pe asfalt. Mintea mea de copil se gândea că juliturile vor fi ultimele răni și că n-o să mai simt niciodată durerea, că durerea se oprește atunci când ești copil și ți-s coatele și genunchii sângerânzi.

De-ar fi fost unica durere aceea și-am fi știut să ne oprim acolo, la julituri. Ce fericiți am fi fost cu toții, chiar și cu cruste, chiar și cu durere și semne.

Dar până în care clipă durează juliturile de la genunchi?

Până la prima inima frântă? Până când înveți să iubești și să uiți?

Până când genunchii vor fi curați și limpeziți de lacrimi?

Până când te impiedici de viață și îți izbești trupul de asfatul ei, iar rănile îți vor fi împăienjenite pe întreg corpul și nu doar pe coate?

Până când vei citi cea mai tristă poezie din lume și vei înțelege că ești înăuntrul ei, ești parte din ea?

Până când cineva drag nu va mai fi? Până când vei înțelege pe deplin gustul răpirii în neant a acelora care nu mai sunt printre noi?

Până când realizezi că nu mai ești deloc copil, dar simți, totuși, cum porți în tine frânturi imense din copilăria ta și un copil interior care are nevoie de tine?

Până când n-o să poți dormi nopțile fiindcă grijile și durerile vor fi mai puternice decât usturimile juliturilor?

Până când asfaltul pe care cădeai se transformă în lume și cazi în ea de zeci de ori pe zi, te ridici și ai răni, și nu mai sunt nici mama, nici bunica, nici tata și nici nimeni care să ți le dezinfecteze, ci te înveți să trăiești cu durerea sau cauți în tine puterea de a-ți trata rănile și a le forma cruste?

Ce știu acum e că juliturile de la genunchi ar fi trebuit să nu dispară niciodată. Ar fi trebuit să nu-mi doresc să nu le mai am. Ar fi trebuit să nu mă întreb când n-o să mai cad. Aș fi vrut să rămân copil.

Pentru că, odată cu ele, se pierde și copilăria. Și apar celelalte julituri, rănile mult mai adânci, mult mai usturătoare, mult mai dureroase și mai greu de acceptat: cele pe inimă. Iar unele dintre ele nu-și găsesc niciodată liniștea, nu le mai tratează nimeni și crusta, dacă se formează, o face târziu. Altfel, juliturile pe genunchi sunt ale copilăriei și juliturile pe inimă sunt ale lumii. Și rănile coatelor și ale genunchilor se transformă doar în nostalgie, în amintire, celelalte – în regrete și în suferință.

Imagine de Free-Photos de la Pixabay

copilarie
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

4 Responses

  1. Doar până când, la rândul tau devii mama sau bunica și ești tu cea care dezinfecteaza, iubești, mângâi, alini suflețelul micului de lângă tine, cred . Nu?? 😘♥️

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.