O singură noapte la mare o să-ți explice ce e dragostea

Eram așezați amândoi pe scaunele noastre din paie, un maro spre portocaliu și parcă îmbibat în galben, în jurul unei mese rotunde, cu o sticlă nici prea străvezie, nici prea opacă. De data asta, la mare.

Pereții din jurul nostru zici că erau creați din scoici arhaice, imprimate pe bucăți de granit fin și sfărâmicios. Paharele umplute cu vin roșu și rece, abia scos din frigider, ne așteptau să gustăm din ele. Vinul era mai dulce și mai concentrat ca niciodată, parcă era îmbinat cu apă minerală, îmi pișca ușor limba, spumant, dar era gustos și îmi răcorea trupul încălzit de tot soarele care s-a adâncit astăzi în pielea mea.

Primele guri de vin, deși știam ce aromă are pentru că am mai băut cu alte ocazii fix din aceeași sticlă, aveau o altă savoare și nu înțelegeam de ce. Dar băutura avea cu siguranță gust de mare, și nu pentru că eram acolo, la câțiva pași distanță de ea. Ci pentru că amândoi eram atât de îndrăgostiți de mare încât aproape orice avea mireasma ei. Pânâ și iubirea noastră.

În jur feluriți arbuști și coloane romane albe, la capătul lor decorații portocalii asemenea unor spirale și zeci de becuri mici, rotunde, care ne luminează terasa. Gresia de pe jos e rece, fină, dar picioarele simt nevoia de ceva mai răcoritor, pentru că astăzi au călcat timp îndelungat pe nisipul fierbinte. Arbuști mici și uscați de la atâta soare înfierbântat, brazi care se pregătesc să se înalțe semeți, tufe de trandafiri rozalii pe care îți vine să-i culegi și să-i miroși, să ți-i așezi în păr și să te îmbraci în rochii care le imită culoarea.

Alte plante cu frunze late, nemaiîntâlnite și nemaivăzute până acum îmi acoperă privirea, mă concentrez asupra lor, le observ ca să înțeleg cum și de unde s-au hoărât să răsară, ce soare și-a dorit ca ele să se nască și să apară în lume.

Gustam încă cu același nesaț din băutura răcoritoare și roșie precum sângele care ne pulsează în adâncuri, priveam toți trecătorii care se opreau sau încetineau pasul și se uitau la noi cu colțul ochiului sau ne zâmbeau, probabil gândindu-se la tinerețea noastră, care a fost cândva și a lor, la paharele de vin pe care le beau și ei altfel atunci când erau ca noi, aveau alt gust, la atâta tinerețe zbâtându-se, poate prea multă pentru ei, prea plină de dor, la muzica imprimată în inimă care răsuna altfel într-un spirit tânăr și caduc. Ne lăsam copleșiți de mirosul mării care venea din depărtări. Ne chema, parcă.

– Hai să mergem spre mare, zice el, haide să dansăm pe malul mării…

Cum aș fi putut să-l refuz? Cum aș fi putut să nu-i permit mării să mă vadă dansând, în timp ce ea își mișcă coapsele îmbrăcate în valuri și ne cântă serenade? Așa că ne-am luat boxa portabilă în mâini și am plecat înspre plajă, îmbrăcați subțire și cu o pereche de șlapi în picioare. Am străbătut coloanele romane, trandafrii rozalii, tufele pe care nu le cunosc, florile roșiatice, noaptea înstelată și am ajuns să pășim pe nisipul fin, parcă trecut prin sită.

Am căutat un loc departe de privirile oamenilor, fiindcă erau atâtea ființe pe plajă care priveau marea, care își făceau poze, care pur și simplu simțeau că sunt vii. Ne-am statornicit acolo și am pornit muzica. Eram atât de aproape de mal încât valurile se îmbinau cu linia melodică. Și-am hotărât să dansăm neîncetat pe Epilog, de Vama. Ne plimbam pașii încet și neîncrezători inițial pe nisipul fin ca o piele proaspătă de bebeluș. El parcă s-a dat cu esență de mare sărată, de valuri. Nu știam niciodată, până la el, cât parfum ține marea înăuntrul ei, eram puțin geloasă, eu nu l-am dat niciodată cu parfum. Miroasea sărat, pielea noastră fremăta în timp ce ne apropiam unul de celălalt. Depărtările n-au fost făcute niciodată pentru noi, îmi zic, dar marea da, marea e a noastră în seara asta, parcă tocmai am ieșit din ea.

– Nu mă inviți mai întâi să dansez? l-am întrebat, deși deja dansam și muzica vuia înăuntrul nostru.

– Ba da, haide să dansăm, îmi spune el în timp ce îmi dă drumul la mâini și apoi mă cuprinde iarăși.

Melodia răsună în noi de parcă n-am ști-o și-am auzi-o pentru întâia dată. Atât de puternică emoția. Dar noi o cunoaștem pe de rost, și pașii noștri nici nu mai au nevoie de noi, ei sunt purtați necontenit de valurile mării care nici nu mai au răbdare să se spargă la țărm, ci o fac undeva înainte, și vin înspre noi ca un șuvoi și ne copleșesc cu răcoare. Iar noi ne privim, ne uităm unul la celălalt în timp ce apăsăm pe porțiunea fagedă de nisip rece și cântâm cu aceeași voce și cu același suflet.

Melodia se termină, dar nu e niciodată destul, am vrea mai mult, așa că pornesc una dintre piesele mele preferate, Bed of roses, de Bon Jovi. Eu cânt privindu-l în ochi, cânt fără să mă opresc, versurile răsună din mine ca și cum aș vrea să mă lepăd de tot ce am până în acel moment, ca și cum nimic nu mi-e destul, ca și cum marea e singura care mă poate înțelege și el e singurul care mă poate ține în brațe.

Dar el nu știe versurile și-mi spune asta:

– Eu nu știu versurile, chiar habar n-am multe dintre ele, dar știu să te iubesc.

Și ce rost ar avea să știe atâtea versuri dacă n-ar ști că inima lui poate fi fragmentată și lipită de a mea ca într-un puzzle, iar structura inimilor noastre e destul de omogenă dacă într-o seară de sfârșit de august dansăm neîncetat pe o plajă cu valuri mărețe și cu stele care au fost aprinse în cer pentru lumină?

Dansăm, dansăm până când alerg din fața lui, îi spun să mă prindă, el fuge înspre mine, nu reușește să-mi prindă mâinile, îi zâmbesc, îi scap din prinsoare și iar alerg, apoi ne așezăm pe nisip și ascultăm marea. Se mai aude puțină muzică, dar o oprim, gata, e rândul mării să fie solistă și să ne copleșească, să ne iubească într-o poezie. Stăm lipiți unul de altul, e puțin rece, dar nu contează, noi suntem acolo, tocmai am dansat și acum ascultăm marea.

Lampioanele se înalță deasupra noastră, noi am dansat în fața mării în timp ce ea ne-a învățat din mișcările ei suave și acum ne odihnim pe țărm. E încă vară și noi credem în iubire. Ne aruncăm cu totul în mare, dansăm în valuri și ne lăsăm copleșiți de vise, iar stelele ne arată că lumina cerului e făcută doar pentru cei care vor să o înțeleagă și-apoi să se piardă în ea.

Noi ne-am pierdut în noapte. Și totuși, în noi s-a făcut lumină.

* O amintire cu gust de mare din 2019, care s-a vrut resimțită, recitită, repovestită astăzi. 

Photo by Valentin Antonucci on Unsplash

valentin-antonucci-9cRDDvhpBRw-unsplash
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

One Response

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.