O scoică ne poate alina dorul de mare, dar cine ni le alină pe celelalte?

Eram mai mică atunci când colecționam scoicile din mare și le luam cu mine acasă. De atunci știam să îmi fac provizii pentru dor, pentru lipsă. Cunoșteam dorul în diferite ipostaze ale sale, dar mai târziu aveam să știu și mai multe despre el.

Mai apoi, când iarna ascundea soarele în spatele unei rochii cusute din țurțuri și zăpezi, scoteam o scoică ascunsă prin vreun sertar. O luam în mână, o măsuram cu privirea, o simțeam în palmă, inspiram adânc și parcă mirosea a mare.

Apoi o duceam înspre ureche și o auzeam. Îi percepeam freamătul, valurile, îi simțeam adâncurile, mă izbeau de tâmplă ai săi curenți și voiam să fiu înăuntrul ei, să mă scufund în lichidul care întotdeauna mi s-a părut că seamănă cu un amestec de culoare între smarald și safir. Și mi se făcea dor. De fapt, deja îmi era dor odată ce îmi doream să țin scoica în mâini, odată ce îmi aminteam de ea și voiam să îmi răsune în timpane, ca și cum aș fi dat casetofonul la maxim, fiindcă pe atunci nu ascultam muzica decât la casetofon.

Voiam să simt marea, să o aud, să îmi surzească gândurile, să îmi distrugă dorul, să îmi alunge iarna. Și doar o scoică ce avea în ea marea putea să facă asta. Doar ea mă putea transpune înăuntrul mării, doar lipindu-mi urechea de corpul său solid, uscat. O scoică purtată de mare, născută în mare și iubită tot de ea, până ce un val a furat-o și a adus-o la țărm.

Amintindu-mi de asta, cuprinzând cu palmele o scoică, m-am gândit că ar fi atât de liniștitor și atât de minunat să putem face asta când ne e dor de cineva. Cum scoicile ne alină dorul de mare, cum înăuntrul lor găsim frânturi de valuri și curenți neostoiți, în felul ăsta ne-am putea atinge și inimile, le-am simți sunetul, melodia aceea despre trecut, notele muzicale indescifrabile care devin o poezie despre noi la un moment dat și ajung inteligibile. Și în melodia inimilor noastre, ne-am aminti despre partea aceea care lipsește, despre dorul acela necurmat nici de prezent, nici de uitare, ne-am lipi palmele de inimă așa cum ne lipim urechile de scoici și nu am mai auzi marea, fiindcă inima mării e o scoică, dar am auzi dorul, am simți firida aceea goală, în care nu e nici uitare și nici resemnare, e durere și dorință, dor și chemare.

Și ce bine ar fi să știm să ne ascultăm dorul și să îl alinăm, așa cum sunetul mării e resuscitat de o scoică.

Să ne ținem palma deasupra inimii, sunetul să pătrundă în mână, să urce înspre ureche și nu numai să auzim, dar să și simțim freamătul și valurile ființei de care ne este dor. Mi-aș dori ca uneori să fie atât de simplu. Atât de simplu cum e cu scoicile și cu marea. Deși, recunosc, să auzi marea înăuntrul unei scoici e vindecător și liniștitor până nu vine iar vara. Fiindcă atunci când sosește, oricare scoică din lume nu va putea să curme dorul și dorința de a o revedea. Poate de aceea n-o să reușim niciodată să ne alinăm dorul doar simțindu-ne inimile, pentru că marea și scoicile nu sunt ca oamenii, iar inimile noastre conțin mult mai multe oceane. Nu doar o mare.

Scoică
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

2 Responses

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.