O să se ascundă soarele, iar în locul lui vor fi apusuri de toamnă și frunze pline de striațiile lui

Verdele viu și crud o să se transforme în galben-uscat, în fire de iarbă statice, în frunze colorate în roșu aprins, într-o aparentă lipsă a vieții și a vitalității, dar, de fapt, printre frunzele și crengile uscate, în galbenul năvalnic și plin de striațiile soarelui, în zbuciumul vântului, în reavănul ploii, e felul naturii și al vieții înseși să își dovedească ciclicitatea și veșnica transformare, miracolul de a-ți fi mereu atât de statornic ție, încât nu uiți să-ți ascunzi soarele în spatele norilor, să chemi ploaia, să cauți vântul într-un colț al lumii în care frigul nu contenește să se aștearnă și oamenii au uitat de îmbrățisarea soarelui, să colorezi frunzele, pădurile și câmpurile cu acele culori pe care le ai întotdeauna în rămășițele din tine când vara își adună petalele, marea și fluturii și pleacă, să trimiți păsările în locurile în care coboara soarele pe aripile și pe trupurile lor mărunte.

Acum o să se ascundă tot mai mult soarele și cerului îi va pieri albastrul limpede, acoperit întotdeauna cu zboruri drepte sau răsuciri, cu raze prelungite de dorința de a atinge și a înlănțui lucrurile lumești care se află dedesubtul soarelui și care uneori au nevoie de ardoarea și de mângâierea dintre particulele lor înflăcărate. În peisaje și în fața ochilor noștri, lumea se va acoperi cu o lumină blândă și temătoare a apusurilor de toamnă și a nostalgiei pentru zgomotele și trăirile care au rămas în cântecul verii și care toamna nu se mai aud și nu le poți compune de unul singur, pentru că asta ar însemna să răscolești pământul, vântul și soarele și să cobori în adâncurile verii, care sunt întotdeauna ferecate cu lanțurile pe care le depune roua.

Așa că ne rămâne amintirea verii și a cântecelor ei, ne rămân scoicile în care ascundem sunetul mării, ne e rămășiță pe pielea crudă sărutul soarelui și ni se ascund în nări mirosurile florilor și-ale apusurilor de vară. Iar în inimile noastre, dorul își desenează timpul, deocamdată e firav și nu se zbate, dar mai încolo o să tresară din când în când în interiorul nostru și o să ne amintească faptul că uneori nu suntem decât niște ființe care nu fac decât să aștepte din nou și din nou vara.

Până atunci, bun venit, toamnă, să fii blândă, roditoare și să nu mă copleșești doar cu nostalgii și dor, lasă loc și de mere, gutui, nuci coapte, plăcinte cu mere, scorțișoară, frunze colorate, ceaiuri, cărți, ciocolată caldă, amintiri și, nu în ultimul rând, de soare și de ploi mărunte și nu prea reci, în zgomotele cărora să mă învelesc în pături groase și în iubire. 🍁

toamna
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Amintiri

Cum știi că vine toamna?

cum știi că vine toamna?te duci într-un muzeu. într-un oraș total necunoscut. nu-i știi străzile și nici mirosul. habar nu ai cum îi arată intersecțiile

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.