Nu aș fi crezut…

Nu aș fi crezut până acum că o să-mi rămână doar să mă ascund în spatele unei ferestre și de acolo să văd cum răsare luna, cum apar stelele, cum noaptea își îmbracă pânza de întuneric.

Nu aș fi crezut până acum că o să privesc, tot în spatele aceleiași ferestre, cum ninge cu flori de cireș și că n-o să să mă plimb dedesubtul copacilor, n-o să inspir nici măcar pulberea mirosului de pom înflorit.

Nu aș fi crezut niciodată că o să te privesc pe tine, femeie cu binoclu strâns între palme, și o să mă întreb ce lume porți acum în ochi. Sigur că și ție îți era dor de flori, de oameni, de străzi, de viața dincolo de fereastră, așa că ai privit totul prin alți ochi care nu erau ai tăi, meniți să fie puntea dintre tine și dintre lumea pe care astăzi n-ai văzut-o.

Nu aș fi crezut că lumea și însăși viața se vede și se simte atât de diferit de aici, de la etajul 8. Aș fi spus că dacă între mine și lume sunt 8 etaje, e doar pentru că s-a inventat un lift sau niște scări care să mă ducă mereu mai sus de nivelul solului sau exact deasupra lui.

Nu aș fi crezut că lumea e compusă din atât de multe sunete. O melodie care răsună de la fereastra vecinului, vântul, roțile de la mașină, un plânset de copil pe care mama tocmai încearcă să-l adoarmă, un mieunat de pisică, o pasăre care tocmai se așază pe pervaz și lovește cu ciocul peste pâinea uscată și-apoi înmuiată pe care am fărămițat-o.

Nu aș fi crezut că vântul nu numai că te înfășoară cu un aer rece sau mai cald, ci îți și intră în casă și-ți răstoarnă foi și gânduri. O bucată de hârtie zboară prin cameră și un gând îți pătrunde în minte. E ceva nou, te sperie, îi spui mai întâi să facă puțină liniște, fiindcă din cauza lui nu-ți mai auzi alte gânduri, apoi foaia iese pe fereastră, fugi după ea, încerci să o prinzi, e deja departe și tu rămâi cu gândul.

Nu aș fi crezut că lumea poartă în ea atâtea mirosuri. Un miros de covrigi rumeniți pe vatră, cu susan sau mac. Un miros de plăcinte calde. Un alt miros de flori de cireș proaspăt înflorit. Un miros de iarbă verde, încolțită. Un miros de soare. Un miros de natură care își cere singurătatea. Un miros de viață, de crud, de întrebări și frici, de speranțe și tăceri. 

Nu aș fi crezut că o să-mi fie greu, dar nici ușor. Și nu mi-e nici de una, nici de cealaltă. Uneori mi-e bine, alteori mi-e frică. Uneori mi-e dor de tot ce-aveam înainte și nu înțelegeam, de parcă mi se cuvenea absolut tot, alteori mă uit la ce am și mi se pare destul.

Nici că o să dureze atât, că e incertitudine în jur și că fiecare e cu lumea lui în spate, așa cum a fost dintotdeauna. Dar astăzi privesc mai bine în jurul meu și-aș vrea să adorm cu fereastra deschisă, mâine să mă trezesc, s-o iau de la capăt și să încep să cred mai mult în lucrurile de care mă tem.

Photo by Memories on 35mm on Unsplash

 

nu as fi crezut
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.