Nu am încredere în mine! (cauze, cum se manifestă) (1)

Nu am încredere în mine. Nu voi reuși niciodată să fac asta. Eu nu sunt suficient de bun(ă). Nu sunt de ajuns. Nu merit nimic. Nu merit să fiu iubit(ă), apreciat(ă).
Sunt urât(ă). Sunt prea gras(ă). Sunt prea slab(ă). Nu mă pricep la nimic. Nu voi intra la facultate. Nu voi obține acel job. Eu nu cânt/dansez/scriu/pictez ca alții. Nu iau niciodată note bune. Nu sunt deștept/deșteaptă.

Vă sună cunoscut măcar un enunț de mai sus? L-ați avut vreodată pe buze, în minte, l-ați rostit cândva cu voce tare? Fiindcă, personal, am avut înăuntrul minții mele multe dintre aceste gânduri, mi-am adresat nu de puține ori cuvinte dureroase, m-am etichetat, m-am învinovățit pe nedrept, m-am acuzat pentru lucruri a căror vină n-o port.

Iar toate astea, și nu numai, s-au petrecut dintr-o lipsă a încrederii în mine, o lipsă a încrederii în propriile mele puteri.

Dacă sunteți și voi în aceeași ipostază, și sunt convinsă că mulți sunteți, atunci știți cât de tare doare neîncrederea în tine. Parcă devii conștient de ea, simți că nu e ceva la locul lui, te simți diferit față de ceilalți, nu înțelegi cum alții pot să aibă atât de mult succes și tu nu, te plafonezi, renunți, te resemnezi, devii irascibil, te ascunzi.

Adevărul e că tu, persoană care nu ai încredere în tine, nu ești cu nimic mai presus și cu nimic mai prejos față de nimeni altcineva. Diferența constă doar în șansele și oportunitățile pe care le-ai putea și tu îmbrățișa de câte ori se ivesc în fața ochilor tăi și ai putea profita de ele, doar dacă nu te-ai mai lăsa captiv în plasa lipsei de încredere.

Sunt mai mult decât convinsă de faptul că mulți oameni sunt conștienți că e important să ai încredere în propriile puteri, că mulți își doresc să o aibă și nu știu cum să procedeze, că unii nici nu realizează că sunt lipsiți de ea, iar alții au lucrat la ea sau n-au pierdut-o niciodată, culegând roadele încrederii în sine.

Dar cred că e necesar, mai întâi de toate, să înțelegem de unde și când se naște încrederea. Și-apoi să pătrundem în noi și să înțelegem când și unde s-a pierdut.

Fără îndoială că încrederea își naște aripile încă din copilărie. Atunci, mici, inocenți, naivi și prea puțin copți cum suntem, ea se formează.

Nu o simțim, nu o vedem, nu o percepem, dar se așază în noi mai mult sau mai puțin, depinde de împrejurările în care creștem, de felul în care suntem crescuți, de mediul în care ne dezvoltăm.

Cum își pierd copiii încrederea în sine? Ei bine, în moduri dureroase. În moduri care lasă amintiri adânci. Copilul își pierde încredea în momentul în care:
  • aude de la părinții lui că este prost, incapabil, este etichetat în mod constant, jignit, criticat
  • i se reproșează că nu va reuși să facă niciodată nimic, în momentul în care își dorește să facă ceva îi sunt tăiate aripile, este desconsiderat
  • nimic din ceea ce face nu este bun pentru a-i mulțumi pentru părinți, nu primește niciodată încurajări
  • este certat pentru notele proaste pe care le obține, i se cer mereu rezultate cât mai bune, iar dacă este vreodată lăudat, atunci este doar pentru că a obținut un rezultat la școală
  • este comparat cu prietenii și colegii lui, întotdeauna este întrebat și de rezultatele celorlalți, de reușitele lor
  • nu primește suficientă afecțiune, este făcut să creadă că nu merită mai mult, că nu merită să fie îmbrățișat ca toți ceilalți copii
  • orice ar spune, oricum s-ar exprima, este greșit pentru părinte, părintele îi spune mereu că nu are dreptate, îl contrazice și nu îl lasă să își susțină propriile păreri
  • nu este lăsat să decidă niciodată pentru el, i se reproșează orice greșeală, este mereu pedepsit pentru orice face (atât pedepse verbale, cât și pedepsele corporale)
  • unul dintre părinții lui sau ambii chiar nu au încredere în propria persoană, iar cum copiii devin ceea ce văd acasă, cum copiii copiază comportamentele părinților, un copil crescut de părinți lipsiți de încredere va deveni și el, la rândul lui, asemenea lor
În general, un copil care n-a avut aripi să zburde în copilărie, să se înalțe pe versanții copilăriei, să se joace, să fie liber, un copil care n-a simțit suficientă iubire, care n-a fost îmbrățișat atunci când a simțit, un copil care a fost numit prost și incapabil, da, e un copil lipsit de încredere.
Încrederea se construiește prin iubire, prin încurajări, prin libertatea de a se exprima fără frică, prin înțelegere, prin compasiune.

În lipsa tuturor acestor lucruri, în lipsa iubirii, în lipsa protecției, în lipsa încurajărilor și cuvintelor blânde, crește adultul speriat, cu frici adânci, dureroase, care ies la iveală când se așteaptă mai puțin. Adultul lipsit de încredere, adultul care nu știe de multe ori încotro s-o apuce, adultul pe care viața îl sperie. Adultul care face numai alegeri greșite, adultul care suferă. Adultul care se prinde cu unghiile de încrederea celorlați doar ca să mai crească puțin, eventual să reușească să nu se înece la malul vieții pe care o trăiește. Adultul care așteaptă mereu validare, care vrea mereu confirmări din partea celorlalți.

„Am făcut bine asta, oare?”, „Ce va spune X despre asta?”, „Dar oare ea ce părere are?”, „Dacă nu e bine?”, „Dacă am greșit?”, „Dacă am spus ceva greșit?”, „Dacă n-o să mă descurc?”

Adultul care așteaptă mereu validare din partea celorlalți, care își dorește confirmări, care nu știe niciodată dacă ceea ce a făcut e corect sau greșit, bine sau rău, căruia îi e frică să riște. Nu poate lua, de cele mai multe ori, decizii pe cont propriu. Așteaptă în mod constant sfaturi de la cei din jur, cere validări.

Adultul care, atunci când este întrebat ce părere are sau cum ar proceda într-o anumită situație, așteaptă răspunul celuilalt sau răspunsul celorlalți din jur ca să poată să-și formeze și el o părere.

Adultul care are o părere extem de proastă despre sine, care se desconsideră, care se numește urât, prost, prea slab, prea gras, incompetent și alte etichetări de felul acesta pe care le-a a auzit încă din fragedă copilărie și i-au rămas întipărite în minte. El asta crede despre sine. Crede că nu e bun de nimic, că părinții aveau dreptate când îl făceau prost și se regăsește în aceste cuvinte.

Deși el niciodată n-a fost și nu e ceea ce spune lumea despre el, nu e felul în care i s-au adresat părinții. Dar nu are de unde să știe.

Adultul greu de iubit, căci, așa cum spunea Rufus, un filosof stoic, „Oamenii care nu au încredere în ei înșiși sunt greu de iubit”. Un om care, deși primește iubire, apreciere, mângâieri, simte că merită mai puțin, mult mai puțin.
Dacă e iubit, dacă se îndrăgostește, dacă i se întâmplă ceva minunat, dacă primește ceva special, el se va gândi în mod automat că nu merită toate acestea, că sunt prea multe lucruri, că n-a făcut nimic astfel încât să merite binele și frumosul care se petrec în fața sa.

Pentru omul care nu are încredere în sine, totul are un preț. Fericirea se plătește. Complimentele se plătesc. Nimic nu e gratuit. Și parcă nu merită nimic din toate astea, așa simte.

Crede că, uneori, aprecierile care îi sunt adresate nu sunt altceva decât vorbe în vânt, goale, fără sens, spuse doar că să fie rostite, el nu crede în sensul lor. Și chiar dacă le primește, chiar dacă i se spune că este deștept/deșteaptă, frumos/frumoasă, cere în mod constant validări, vrea să i se repete asta, parcă nimic din ce i se spune nu e real dacă nu îi este repetat de zeci de ori. Deși nici atunci, de foarte multe ori, când aude de mii de ori cuvinte frumoase despre sine, nu crede.

Un adult care nu are încredere în sine nu va avea încredere nici în ceilalți oameni. Va deveni gelos, va transfera lipsa încrederii în sine în lipsa încrederii în cuplu, în lipsa încrederii în ceilalți oameni din jur. Va fi bănuitor, de multe ori, va avea dubii, se va simți mințit de foarte multe ori.

Omul care nu are încredere în sine se victimizează de cele mai multe ori. Oferă mereu impresia că este o persoană neajutorată, o persoană lipsită de șansă, pare că suferă în mod constant, își prezintă existența în cele mai sumbre nuanțe, încearcă să nască milă în sufletele oamenilor.

Consideră că poziția de victimă îi face bine, deși nu este deloc așa, pentru că simte cum se îndreaptă spre el atenția, cum oamenii îl compătimesc, încearcă să-l ajute, să-l sprijine.

Fiindcă un adult lipsit de încredere are pătimașă nevoie de atenție, de iubire, de mângâieri. El e, de cele mai multe ori, copilul care a fost trimis la colț în loc să fie ținut în brațe. Copilul care a adormit plângând.
Copilul care n-a fost ținut niciodată în brațe atunci când a plâns, când a suferit. Copilul căruia i-a fost reproșat faptul că e sensibil, i s-a zis că nu e frumos și nu e bine să plângă. Copilul care n-a știut de îmbrățișări decât la ziua lui de naștere, eventual și de Crăciun și probabil atunci când lua o notă bună la școală.

Și ne mai întrebăm de ce atât de multă nevoie de iubire, de atenție, de validări, de confirmări din partea unei persoane care nu are încredere în sine? Eu știu de ce.

Eu știu negreșit de bine cum arată un copil care nu s-a simțit mereu iubit, încurajat, validat, un copil căruia i-a fost reproșată sensibilitatea, deși, mai încolo, din sensibilitatea lui i s-au născut rândurile pe care le scrie astăzi.

Un adult care nu are încredere în sine îi este groază, de multe ori, să se uite în oglindă. Îi e groază de felul în care arată. Îi e frică să iasă în lume. Își dorește să se ascundă acasă, să rămână nevăzut, el se așază mereu cât mai în spatele oamenilor, el se ascunde, își dorește să fie cât mai mic și cât mai invizibil, se camuflează în mulțime.

Un adult lipsit de încredere nu se acceptă așa cum e. Nu își accepta frumusețea din interior, nu e plin de compasiune cu sine, se rănește, se critică. Nu se iubește.

Nu își mângâie rănile, nu și le bandajează, nu le calmează, nu le tratează, nu are grijă de el. E neglijent, de foarte multe ori, cu propria persoană.

Ori, dimpotrivă, ca să compenseze într-o anumită măsură lipsa încrederii, alege să se îmbrace într-un anumit fel, adoptă anumite coafuri, un anumit comportament, un anumit machiaj.

În spatele unui adult care pare fioros, posac, greu de înțeles, s-ar putea să fie un om care nu are încredere în sine și s-a ascuns sub masca durității ca să compenseze o lipsă. În spatele unui adult care pare că nu iubește și nu poate fi iubit, e tot un om care nu are încredere în sine, crede că nu merită iubire, nu vrea să o accepte.

Omul lipsit de încredere se compară mereu cu celelalte persoane din jurul său și vede binele și frumosul din ele, își dorește să fie asemenea lor, dar simte că n-o să poată să facă niciodată asta. E mereu mai prejos de ele, e mereu mai puțin, e mereu mai incompentent, e mereu mai lipsit de importanță. Ceea ce nu e adevărat, dar el așa crede, așa simte.

E extrem de greu și dureros să fii un copil, un adolescent, un adult care nu are încredere în sine. Fiindcă puteți înlocui substantivul „adult” de mai sus și cu „copil”, și cu „adolescent”.

E la fel de valabil, deși contextul, împrejurările s-ar putea să fie diferite. Și eu mă confrunt cu asta, știu și simt cum e să n-ai deloc încredere în tine, am fost un adolescent care nu are încredere în sine.

Port în mine copilul, adolescentul, viitorul adult lipsit de încredere, care încearcă să-și vindece durerile, care încearcă să vadă ceea ce este bine înăuntrul lui, care încearcă să conștientizeze că poate face orice, care nu își mai pune bariere, care vrea să renunțe la setea de a primi validări, care își dorește să se considere demnă de iubit, frumoasă, deșteaptă, care poate face orice își propune și nu este nicidecum ceea ce a auzit despre ea în copilărie și în adolescență.

Pentru că da, să înveți să ai încredere în tine e un fel de cursă în care trebuie să alergi, în care trebuie să te antrenezi ca să intri în ea, adică să devii conștient că ești lipsit de încredere și că ai nevoie de asta tocmai ca să te dezvolți, trebuie să ieși din starea de negare și să te autodescoperi, să te cunoști, să vezi în tine ceea ce nu au văzut ceilalți și ceea ce nu ai fost niciodată capabil să simți și să percepi înăuntrul tău: frumusețea, bunătatea, puterea, binele, sensibilitatea, fiorul acela din tine care te face atât de viu și-atât de minunat, partea necunoscută pe care n-ai simțit-o niciodată, dar care există și care te face atât de special.

P.S. Îmi propun să scriu și un al doilea articol legat de lipsa încrederii în sine, pentru că e un subiect comun, care ne frământă pe mulți. Voi scrie despre câteva soluții acolo, voi povesti cum mi-a dăunat mie lipsa încrederii în sine, voi vorbi despre experiența mea și voi încerca să ajut.

Photo by Oscar Keys on Unsplash

 

Nu am încredere în mine!
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

8 Responses

  1. Minunat articol, Ada! Nici eu nu prea aveam încredere în mine, nici în copilărie, nici în adolescență. Acum mi-am mai revenit, incerc să ma iubesc și sa ma dezvolt preluând de la ceilalți sfaturi care chiar mi-ar fi de ajutor. Dar și acum, adulta fiind am momente când nu ma simt apreciată, când îmi zic că nu pot și de ce sa mai încerc. In plus, ma enervez pe mine și pe altii când văd că ei fac tot felul de chestii și eu nu și parca ma cert pe mine și în același timp sunt invidioasă pe puterea celorlalți. E greu sa nu ai incredere în tine. Dar nu doar în copilărie părinții au comtribuit la asta. Ci și colegii, cunostintele și poate rudele sau un partener de viata. Este posibil și invers, ca un copil sa fie plin de încredere la acea vârstă ca mai apoi să își piarda ori fărâmă de curaj și stima de sine. Aștept și continuarea. Felicitări!

    1. Așa e, și ceilalți factori contribuie ulterior la pierderea încrederii în sine dezvoltată în copilărie – colegi, cunoștințe, un partener, diferite experiențe neplăcute. Și eu sunt la fel, cu toate că încerc să mă iubesc, să capăt încredere, tot există niște urme destul de adânci. Îți mulțumesc mult!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

SuperBlog 2020
Contemporan. Ce se petrece în lume?

Particip la SuperBlog 2020!

Recunosc, îmi era dor de competiții. De emoțiile de dinainte, de emoțiile din timpul competiției, de dorul de după, de elanul pe care îl capeți,

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.