Natura e singură. Dar omul?

Privim cu nesaț peisajele în care natura e singură. Dar omul? Și omul e lipsă.

Peisajele acelea în care domină singurătatea și natura își intră în drepturi vehement, prin propriile sale legi, fără fărâme de existență a oamenilor în jur.

Totuși, ne sperie singurătatea. Fiindcă dacă avem în față priveliștea unui om singur, abandonat vieții și naturii, lipsit de alte suflete umane în jurul lui, ne împăienjenește un soi de groază și compătimire. Cum vine asta? Iubim natura cu legile ei, în deplina sa singurătate și ni se pare edenică. Dar compătimim omul care își caută propriile legi ale firii în izolare și nu acceptăm singurătatea în ființă, ci doar în natură?

Mi se pare bizar să credem că doar natura are nevoie de timp cu ea însăși, în singurătate, ca să se dezvolte.

Da, natura își are timpul ei de stagnare, atunci când e toamnă și s-au veștejit toate frunzele, iarba s-a uscat, pomii s-au scuturat. Natura își are timpul ei de îngheț. Timp în care pe cât e de frumoasă, pe atât e de greu de atins și de privit. E copleșitoare de-a dreptul și-ți vine să înnebunești de la atât de mult alb ce poartă în sine dacă te uiți prea mult la ea.

Dar își are și vremea reînnoirii. Timpul în care își recapătă din forțele amorțite, se regenerează, e ca un fel de revenire la viață, o ieșire dintr-o stare de prelungă hibernare, o regăsire a sinelui.

Fiindcă natura se pierde toamna și-și găsește părțile pierdute și înghețate odată cu primăvara.

Iar vara crește. Își adună bucăți din ea, cu flori și cu soare, cu iarbă și cu picături de ploaie. Le amestecă înăuntrul ei până devine omogenă. Până e un întreg care s-a transformat în o multitudine de feluri posibile. Într-o singurătate lipsită de orice urmă de viață.

Natura își urmează zi de zi, an de an, același curs. Singură. Însingurată. Înstrăinată. Dar e mereu mai frumoasă, mai puternică, mai splendidă, pentru că se recreează prin propriile sale legi.

Nici omul n-ar trebui să fugă de singurătate. Am impresia că ne înspăimântă. Probabil pentru că nu realizăm, niciunul dintre noi, că ne încântă atât de mult peisajele lipsite de oameni fiindcă, în subconștient, înțelegem că acolo, în pustietatea aceea, sunt doar legile superioare ale firii.

Natura, de una singură, s-a creat și recreat, de fiecare dată altfel și câteodată aceeași. Dar mult mai mult decât a fost inițial, spre deplinătate. Cum și omul își poate aduna inimile frânte din toate locurile, cuvintele din toate urechile, visele din toate nopțile, dorurile și iubirile din toate inimile, oamenii din toate amintirile, amintirile din toți oamenii și singur, atât de singur în lumea asta singură, să-și recreeze și inima, și trupul, și cugetul precum natura, după propriile lui legi și în propria lui inerție. Atât cât vrea, atât cât simte și atât cât crede. În singurătate. Cu cât soare dorește, cu câtă iubire și cu câtă viață, toate în el și prin el.

Photo by Francisco Gonzalez on Unsplash

natura
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.