Mi-a fost teribil de frică să scriu. Totuși, azi am propriul meu blog!

A fost tare greu să îmi creez propriul blog. Am început cu el pe blogspot, apoi l-am mutat pe wordpress și am ajuns, într-un final, să îmi cumpăr domeniu și să întruchipez într-o dorință îndeplinită ceea ce se frământa mai tare în mine și-mi repeta nestingherit că pot. Că și eu pot.

Și am putut!

Fiindcă blogul meu nu e numai despre ce simt, despre cum simt. Nu e numai despre amintirile mele, despre visurile mele, despre ce iubesc, despre cum iubesc și despre pe cine iubesc. Blogul acesta mi-a demonstrat și îmi demonstrează că, oricât de frică mi-a fost, oricât de rușine, oricâtă neîncredere am avut în mine, o dorință pe care o porți în tine nu se uită și nici nu dispare. Ea crește cu timpul. Ea se rotunjește, se modelează după simțirile tale. Și izbucnește dintr-odată, iar atunci știi că nu mai ai scăpare.

Cu riscul de a mă repeta, pentru că am povestit și aici puțin despre cum a luat naștere blogul, voi relua povestea.

Pentru că vreau să vă ambiționez și pe voi, cei care stați în umbră, cei cărora vă este frică. Vreau să știți că n-aveți niciun motiv pentru care să nu vă arătați lumii așa cum sunteți. Mai ales dacă în voi stăruie o pasiune.

În data de 30 iulie 2013 a luat naștere blogul meu. S-a întâmplat la îndemnul unei prietene cu care nu mai țin legătura. Însă îi sunt recunoscătoare că a avut impactul acesta asupra mea. Nu prea știam ce presupune să ai un blog. Habar nu aveam detalii tehnice. Doar m-am interesat unde ar trebui să intru, am găsit și l-am creat.

Am început să scriu despre vara ce tocmai trecea, despre mine, despre sentimentele mele. Dar și despre sentimente, în general.

Îmi amintesc cât de greu mi-a fost să dau share primului articol pe Facebook. Să postez doar pe blog, știind că nu are nimeni link-ul și sunt doar eu acolo, liniștită, cu ale mele gânduri, a fost partea cea mai simplă. Dar greul a venit în momentul în care am înțeles că, odată ce am ales să am un blog, trebuie să-l arăt lumii. Măcar unor persoane. Altfel, puteam la fel de bine să scriu ca până atunci: în jurnale, în caiete, în notițele telefonului, în documente Word.

Așa că, temătoare, rușinoasă, cu inima bătându-mi de parcă voia să-mi iasă din piept, am dat share primului articol pe pagina de Facebook a blogului. Apoi și pe pagina mea personală.

Dar toată lupta asta interioară era doar despre ceilalți. Pentru că atunci, mai ales, dar și acum, uneori, mă raportez mai mult la alții decât la mine. Așa că, în loc să distribui ceea ce scriu, în loc să arăt lumii, să mă expun, mă tot întrebam: Oare o să le placă? Oare n-o să mă judece? Oare n-o să mă condamne nimeni pentru ceea ce scriu? Oare mă descurc? Oare scriu cât de cât bine? Un șir întreg de „oare” și de neîncredere, de teamă.

Am început să distribui mai des, deși nu mereu. După ce mi-am mutat blogul pe wordpress, m-am preocupat ceva mai mult de el. Am scris mai mult. Doar că nu distribuiam tot ce scriam pe Facebook, mai ales pe profilul personal.

Și asta tot din aceleași motive enumerate mai sus. Preferam să rămân aici, liniștită, să scriu ceea ce simt, dar fără să mă afișez prea mult.

Iar asta nu numai că n-a fost deloc bine, dar nu m-a ajutat în niciun fel. Nu m-a ajutat să-mi cresc blogul, să strâng alături de mine un număr de cititori care să distribuie ceea ce scriu, care să reacționeze, care să comenteze. Și nici nu mi-a consolidat în vreun fel încrederea în mine.

Pentru că, vedeți voi, pasiunile sunt și despre încredere. Despre încrederea în tine.

Am avut probleme mari, mari cu încrederea în mine. O să scriu despre asta cândva. Și încă am, adică urmele tot rămân, oricât m-aș chinui să fiu altfel. E un proces lung și anevoios și încă mai am de lucrat la asta.

Dar de când am început să distribui mai des ceea ce scriu, de când am scris mai des și am arătat lumii, de când am câștigat diferite premii la concursuri de creație, o parte din mine care se ferea să se arate așa cum e și să scrie a ieșit mai mult la lumină, s-a umplut de speranță. Și de ceva încredere.

Și acum am momente când mi-e teamă să distribui. Pe pagina de Facebook a blogului m-am obișnuit să distribui, acolo nu-mi mai este teamă. Dar, când vine vorba de pagina mea personală, parcă e un ghimpe acolo care îmi spune să nu o fac, fiindcă nimeni n-o să citească.

Ba dimpotrivă. Am constatat că destul de mulți oameni citesc, doar că puțini reacționează. Preferă să citească, să intre pe link eventual și să termine întreg articolul, apoi să-și vadă de treburi, fie că le-a plăcut sau nu le-a plăcut ce-am scris. Fie că am mișcat ceva în ei sau nu.

În momentul în care am avut niște probleme cu link-urile de pe blogul meu și am scris despre situația aceasta, am înțeles că lucrurile nu stau tocmai cum mă așteptam eu. Atunci, în momentele acelea de panică, dureroase și triste, s-au strâns în jurul meu oamenii care mă citesc, oamenii care reacționează mai des sau mai rar la postările mele, oamenii pentru care însemn ceva fie doar prin cuvinte. Ei mi-au scris să nu renunț, ei m-au încurajat, ei m-au ajutat să remediez situația.

Și astfel am înțeles, definitiv de data aceasta, că tot ce am făcut până acum și tot ce voi face de acum încolo, nu e în zadăr.

Am realizat că oamenii mă citesc, că unii chiar au nevoie să citească ceea ce scriu. Unii se relaxează cu scrierile mele, pe alții îi ajută. Sunt care se regăsesc în rândurile mele, pe alții îi emoționez și îi bucur. Suntem oameni, deci e firesc ca reacțiile noastre să fie diferite când vine vorba de trăiri și amintiri diferite.

Însă știu sigur acum că nu ar trebui să am absolut niciun motiv pentru care să-mi fie frică să postez pe blog. Că trebuie să mă arăt lumii exact așa cum sunt, fără să-mi fie groază să mă expun, fără teama de a nu fi judecată și criticată.

Iar îndemnul meu pentru fiecare dintre voi, pentru cei cărora vă este frică să scrieți, să desenați, să cântați, să afișați ceea ce faceți, vă spun atât: nu renunțați!

Și eu am vrut să renunț. Și am avut perioade în care chiar am făcut-o, pentru că nu am mai scris absolut nimic. Poate că nu renunțasem definitiv să mă destăinui, pentru că rândurile și literele mele încă se înfiripau la mine în piept și-apoi pe filele jurnalelor sau în notițele telefonului. Dar nu mai postam absolut nimic pe blog.

Acum regret acel timp în care nu am mai scris nimic pe blog, în care am fost absentă. Totuși, am revenit și n-aș mai putea să renunț nicicând. Fiindcă asta înseamnă să fii cu adevărat pasionat: poate că uneori te pierzi pe drum, poate că uiți de pasiunea ta, poate intervin și alte lucruri care te zdruncină sau îți fură din timp, dar la un moment dat revii. Și-atunci când revii, o faci cu atât de mult dor și cu atât de mult patos, încât te sperii la început. Apoi înțelegi cât ți-a lipsit și-ți simți inima mai liberă.

Așadar, oricât de greu vă este la început, oricâte piedici apar, oricâți oameni care vă critică și ființe care s-ar putea să vă îngreuneze munca decât să v-o facă mai frumoasă și mai ușoară, nu renunțați! Luptați pentru ce vă pasionează, perfecționați-vă, exersați, arătați lumii, chiar dacă vă este frică, chiar dacă veți stârni invidie și ei nu vor reacționa. Doar fiți prezenți înăuntrul pasiunilor voastre, fiți voi înșivă și creșteți!

Sursa fotografie: arhivă personală

blog pasiune
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

SuperBlog 2020
Contemporan. Ce se petrece în lume?

Particip la SuperBlog 2020!

Recunosc, îmi era dor de competiții. De emoțiile de dinainte, de emoțiile din timpul competiției, de dorul de după, de elanul pe care îl capeți,

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.