„Mă doare singurătatea. De ea mi-e frică.” Despre bătrâna pe care am întâlnit-o, despre frici și iubire

În noul loc în care ne-am mutat, în ziua în care căram bagajele din mașină în apartament, am zărit-o pe bătrâna care cobora alene scările și pe care, mai târziu, aveam să o cunosc mai bine. Aveam două mochete în mâini.

– Ai fost să le scuturi? mă întreabă dumneaei timid.

– Bună ziua, nu, tocmai ce ne-am mutat aici.

– Ah, v-ați mutat? Ce mă bucur! mi-a spus zâmbind, uitându-se destul de lung și de întrebător la mine.

N-am mai continuat mult dialogul, fiindcă între timp a venit un alt vecin care a început să vorbească cu doamna, iar eu aveam de adus de la mașină multe alte cutii și geamantane.

A doua zi, sâmbătă, am ieșit în așa-zisa curte, locul unde l-am găsit și pe motanul nostru. Bătrâna era acolo, puțin dezorientată și întrebătoare. Voia să se ducă să mănânce la un restaurant din apropiere, care are meniul zilei, doar că nu știa dacă este deschis sâmbăta.

– Eu nu prea văd, și îmi arată piciorul stâng, cu o rană mare, întinsă de-a lungul piciorului, recentă, pe care s-a închegat sângele, plină de coajă, cu siguranță dureroasă. Uite, am căzut de vreo două ori, mi-e destul de greu să merg singură, nu mă bazez foarte bine pe ochi. Mai stau aici în față și mai întreb câte un trecător dacă mă ajută să trec strada, să știi că am întâlnit și oameni foarte cumsecade, care mă ajută.

M-am oferit să mă duc eu la restaurant să văd dacă e deschis, iar dacă e, să o conduc înspre ca să mănânce. Nu era. Am întrebat-o dacă are mâncare, a zis ca da, că de obicei își ia mai multă și se descurcă.

– Tu ești la școală? Ai venit aici cu familia?

– Nu, eu sunt studentă în anul I.

– În anul I? mă întreabă mirată. Aș fi zis că ai 14 ani când te-am văzut. Așa suntem noi, astea mai mărunțele, nu ne dă nimeni vârsta pe care o avem. Și mie, când aveam 30 de ani, nu-mi dădea nimeni vârsta asta. Am părut mereu mai tânără, îmi spune și își așază mâna pe umărul meu zâmbindu-mi.

Și chiar așa e. Are 82 de ani și doar urmele de pe față, deși nici acelea atât de deplin, îți șoptesc vârsta ei. E mică, mai mică puțin decât mine, slăbuță, cu o voce blândă, firavă, cu niște ochi în care poți citi povești, iubire, viață, trăire, dar singurătate, mai ales singurătate. Îngrijită, cu părul tuns până la umeri, privirea duioasă, blajină, glasul domol, liniștitor, mâinile mici și probabil pline de mângâieri, bătrâna poartă în fiecare cuvânt de-al său amintiri.

– Scumpa mea! mi se adresează și îmi zâmbește. De când te-am văzut, nu știu, parcă a fost atâta lumină, mi-a plăcut din prima de tine, de când mi-ai vorbit. Știi, și eu am o fetiță. Fetiță… Nu e tocmai fetiță, că are aproape 60 de ani, dar pentru mine va rămâne mereu fetița mea, așa e pentru orice mamă.

Mi-a povestit despre fiica ei plecată în Canada. Despre nepotul ei care a terminat facultatea acolo, plecat în clasa a 11-a, care acum are 30 de ani. Despre soțul ei, iubirea ei de-o viață, pe care l-a furat timpul în neant de 20 de ani și de la el i-a rămas doar o suavă o amintire, un dor neînchipuit. De fapt, mai multe amintiri, toate înveșmântate în dor, în durere, în pierdere, în moarte…

M-a luat de mână și mi-a arătat unde stă. M-a purtat prin casă ținându-mă de mână.

– Uite, vezi? Aici am făcut cu soțul meu baia, că atunci când ne-am mutat aici era baie comună. Mă trage de mână și mă duce într-o încăpere cu un pat mititel și cu multe poze pe pereți.

Se uită fix înspre o poză. Știe de-o viață că e acolo, o privește de zeci de ani și probabil că și-n vis, și cu ochii închiși, o are bine întipărită în minte și mai ales în inimă.

– În poza asta sunt eu cu soțul meu la nuntă. Eu aveam 17 ani, el era cu 10 ani mai mare. L-am ascultat mereu, eram mai mică, dar întotdeauna m-a învățat doar de bine și niciodată nu mi-a spus ceva rău. Când ne-am luat, ne-am promis că o vom face pentru totdeauna, în fața preotului ne-am spus că ne luăm unul pe altul până când moartea ne va despărți. Uite că a venit și moartea, el e mort de 20 de ani, și nici după moarte nu ne-am despărțit. Nu am reușit să mai fiu cu nimeni după ce el s-a dus, n-am mai vrut, ne-am promis că ne luăm până la moarte, dar uite că nici dincolo de ea nu ne putem despărți unul de altul, îmi spune bătrâna cu privirea dincolo de prezent, cu gândul și trăirea în amintire.

I-am vorbit despre mine, despre Darius, despre noi și mi-a zis, pe tonul ei blajin și cu ochii ei străbătuți de fiorul amintirii:

– Să fii la fel de iubită cum am fost și eu! Că tare m-a iubit soțul meu. De 20 de ani sunt atât de singură, e atât de greu să nu ai cu cine să vorbești, să nu ai pe nimeni alături! Am crescut cu el, de la 17 ani până ce a murit am fost împreună… Și dacă e să fie, să vă uniți și voi pentru totdeauna și nici moartea să nu vă despartă, așa cum nici pe noi nu ne-a despărțit! Scumpa mea…

Apoi, bătrâna și-a ațintit privirea înspre altă fotografie.

– Acolo sunt eu și cei șase frați ai mei, am fost șapte frați, iar fotografia asta au vrut s-o țin eu, toți au spus că ar fi cel mai bine să rămână la mine, pentru că știau că o să o păstrez și o să am grijă de ea.

Șapte copii, o poză alb-negru, o amintire despre ce înseamnă copilăria, viața simplă, poate nu îndestulătoare, poate nu cu atâtea bucate pe masă ca într-o familie cu mai puțini membri, dar dinăuntrul căreia e un șuvoi de iubire, de recunoștință, de regăsire în viață și-n moarte, de eternitate capturată în alb și-n negru.

Mi-a povestit de fratele ei cel mai mic care a murit înainte de Paști, pe care l-au găsit mort și la a cărui înmormântare nu putut participa. Despre verile pe care le petrecea cu familia la Cojocna, satul ei natal, despre apa sărată și fără fund de acolo.

Apoi, s-a întors cu spatele înspre fotografii și mi-a arătat oglinda pe care a lucrat-o înainte să se pensioneze. Oglindă cu o formă nu tocmai dreptunghiulară, mai mult semăna a trapez aș zice, și pe a cărei sticlă era conturată o floare galbenă. Bătrâna mi-a spus că a făcut oglinzi, că asta a fost ocupația ei, iar în momentul pensionării, și-a zămislit o oglindă numai pentru ea, cu o floare galbenă, pe care s-o aibă mereu ca amintire.

M-a dus apoi de mână către camera unde a crescut fiica ei. Mi-a spus că patul a rămas făcut așa de acum câțiva ani, de când a venit ea acasă. Mi-a arătat biroul unde învăța. Pianina la care cânta în timpul școlii. Mi-a povesit cum o ducea la lecții de pian, cum a terminat liceul pedagogic.

– Soțul meu, înainte să moară, tot îmi spunea că apartamentul ăsta va rămâne la nepotul nostru. Și așa va fi. Parcă-l văd și pe el aici, la birou, în camera mamei lui. Mi-e dor de ei, e atât de greu să fii singură! Nu am cu cine vorbi, nu am pe nimeni, nu am pe nimeni, îmi tot repetă cu ochii înlăcrimați. Ce bine că te-am găsit! Ce bine că ai apărut, scumpa mea, ce bucuroasă sunt!

Am mai discutat puțin cu bătrâna, mi-a vorbit despre singurătatea care o apasă, mi-a povestit despre vizita pe care i-a făcut-o fiicei sale în Canada, despre felul în care s-a rugat pentru toți românii plecați departe de casă în momentul în care a ajuns înapoi în România.

Ceva timp mai târziu, am sosit din nou la ea cu Darius și i-am dus un castron de ciorbă de costiță afumată, pe care oricum aveam de gând să o fac, așadar a picat perfect, mai ales știind că s-ar putea să nu aibă mâncare.

Ne-a spus că suntem doi oameni cumsecade, că nu trebuia să ii aducem nimic. Cu dorul care nu numai că o doare, dar o și determină să-l păstreze pe soțul ei viu înăuntrul ei, ne-a mai mărturisit, încă o dată, cât a fost de iubită și de fericită alături de el și cât de grea este acum singurătatea, câtă durere îi aduce lipsa lui, încă iubindu-l și după moarte, fiindcă promisiunea pe care au făcut-o, „până ce moartea ne va despărți”, și-a prelungit granițele, limitele, timpul dincolo de moarte, dincolo de existență, până în momentul în care se vor regăsi unul pe altul nu pe pământ și nu printre muritori, ci acolo, în eternitate, departe de ceea ce e lumesc și trecător.

Ochii ei erau mereu înlăcrimați când vorbea despre soț, despre singurătate, despre dor.

– Mă doare singurătatea. De ea mi-e frică, de moarte, nu…, spunea bătrâna.

Fiindcă moartea doare pentru cei din jurul tău, pentru cei pe care îi lași în urmă și vor simți mai apoi dorul, durerea. Când pierzi o ființă dragă, pierzi și bucăți din tine, te doare lipsa, ai vrea să o mai strângi măcar o dată la piept, ai vrea să nu-i uiți vreodată glasul, ochii, privirea. De aceea doare atât de tare singurătatea, pentru că atunci când ești singur, te mistuie dorul, te înconjoară amintirile cu un miros dulce-amărui, ai vrea să pui mâna pe timp, să-l scuturi ca și cum ai șterge praful de pe mobilă și să-l reînnoiești, să te întorci pe aripile lui, în brațele ființei iubite, într-un moment în care nu dor nici singurătatea, nici lipsa.

Bătrâna măruntă și firavă poartă pe umerii ei greutatea și durerea singurătății. În rest, în afară de bătrânețe, în afară de greutatea vârstei, nu duce lipsă de multe lucruri. M-a chemat peste două zile la ea ca să îmi returneze castronul, mi-a mulțumit pentru ciorbă, mi-a zis că i-a plăcut așa cum era, mai acrișoară (i-am spus că în Moldova se acresc ciorbele cu borș, mi-a spus că știe și că așa îi place și ei, are și ea borș umplut) și că are totuși mâncare, nu duce lipsă. Apoi, mi-a povestit că a vorbit cu fiica ei și că i-a povestit despre noi.

– Mă bucur că ați apărut în viața mea! Scumpa mea, ești așa de luminoasă, așa de scumpă, de măruntă…

Când am ajuns înapoi în casă, am constatat că, în sacoșa unde mi-a pus castronul, era ascunsă și o ciocolată. Am zâmbit și în același timp m-am gândit că e o bătrână atât de bună, din ceea ce avea în casă a ales să ne dăruiască o ciocolată doar pentru un gest mărunt pe care l-am făcut pentru dumneaei, un gest necondiționat.

Am realizat că oamenii sunt adevărate lecții de viață. Oameni pe care îi întâlnești fără să-ți dai seama, pe care însuși Universul ți-i scoate în cale și care poartă în ei atât de multă iubire, bunătate și atât de multe lecții. Bătrâna m-a învățat despre iubire, despre singurătate și despre dor, despre simplitatea și frumusețea vieții, despre durerea lipsei, despre eternitatea iubirii, despre bunătate și despre lumina din ochii ei care, deși nu mai au aceeași capacitate ca în tinerețe, păstrează în ei lumină, amintire, speranță și nu în ultimul rând, iubire. Pentru că înăuntrul și în afara doamnei bătrâne se vede, se simte că a fost mereu iubire.

Photo by Jeremy Wong on Unsplash

„Mă doare singurătatea. De ea mi-e frică.” Despre bătrâna pe care am întâlnit-o, despre frici și iubire
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

11 Responses

  1. Offff ce trist imi este asa mila de batranii singuri, multi au copii si nepotii plecati departe si chiar nu mai au pe nimeni.

  2. Ai scris atat de frumos incat mi-a mers direct la inima. Si m-a pus pe ganduri. Caci pe cat de singura este doamna, pe atat de limpede in ganduri pare a fi. Ceea ce nu se poate spune despre alte persoane de aceeasi varsta, inconjurate de oameni, ce par desprinsi de realitate si bun simt!

  3. Ai scris atat de minunat incat mi-au dat lacrimile. Imi pare rau de batranii ca ea si ma induioseaza si bucura batranii in cuplu care inca se tin de mana si se sprijina unul pe celalalt. <3

  4. Trist, din pacate stiu ce simte acea batrana prin prisma faptului ca si eu am un bunic ramas de 6 ani singur care traieste la vreo 300 si ceva de km de noi, satul in care sta devine din ce in ce mai gol pentru ca oamenii incep sa moara pe capete si foarte putine case mai au ambii soti in ea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.