M-am îndrăgostit… de toamnă

M-am îndrăgostit de toamnă, căci încă există calendaristic… E octombrie, iar eu m-am îndrăgostit de ea atunci când frunzele n-au căzut toate, când încă, prăpăditele, sunt verzi, când n-am zărit pe jos vreun covor cu tentă portocalie, și nici n-am călcat apăsat, iar în urma mea să se audă foșnet molestat, arhaic…

S-a întâmplat să ajung s-o îndrăgesc  astăzi, când, lipită cu ochii de geamul rece, aproape aburit, am văzut cum afară începe să cadă prima ninsoare. Cum primii fulgi coboară alene și temători pe pământ, se îndesesc, iar copacii care încă mai stavileau veștejirea, chiar tineri, au fost albiți acum de bătrânețea zăpezii, ferecând orice speranță de revenire la viață, de întinerire.

Nu-i bizar că s-a întâmplat asta. Sunt obișnuită, fiindcă nu e prima oară când trăiesc un asemenea fapt. Și nu e vorba de toamnă, pentru că e întâia oară când mi-e dragă și mi-e dor de ea. M-am obișnuit să iubesc locuri și mai ales, oameni efemeri, care au de gând să plece de-ndată ce mă voi atașa, ori după ce au făcut promisiuni, sau când voi căpăta suficientă încredere în ei, când vor fi aceia pe care mă bazez, cei pentru care am depus un minim (sau ceva mai mult) efort de a-i primi înăuntrul meu, de-ai găzdui în fiecare suflare și în fiecare vis. Deopotrivă, m-am obișnuit cu ființele care sunt conștientă că nu-mi vor aparține niciodată, pentru că aparțin altcuiva, sau pentru că așa a fost să fie. Nu mă mulțumesc cu ultima explicație, dar din păcate n-am ajuns să discern motivele plauzibile de cele false, și nici să ghicesc gândurile oamenilor, să știu ceea ce simt, să fiu conștientă dacă e momentul să mă opresc din a le vorbi, a-i privi, a-i ruga-n gând să-mi facă o destăinuire, să-mi mărturisească ceva, să-mi promită orice, să-mi zâmbească cumva…

Deja mi-e stereotipă această idee, căci am râvnit la jucării care n-au fost ale mele, căci mi-au plăcut adeseori lucrurile pe care le aveau alții și nu le aveam eu, căci am ajuns să țin la cineva în momentul părăsirii, ori în clipa în care s-a îndepărtat de mine, și-am rămas cu regrete, iar în propriul meu suflet s-au ținut litigii de felurite sentimente și războaie, suferind pentru cauze pierdute, pentru ființe a căror existență e evanescentă, sau, într-un mod fatidic, aceste vietăți nu s-au manifestat nicicând în fața propriului meu eu, nici n-am auzit prea multe cuvinte de la ele. Au fost doar picturi șlefuite de propria mea imaginație (cateodată redutabilă), în care le zăream zâmbindu-mi, vorbindu-mi, plimbându-mă cu ele prin foșnet de frunze, ori printre zăpadă care scrâșnește la atingerea unei ghete…

Așa că m-am îndrăgostit de toamnă astăzi, când e frig și ninge, când aparent în natură e iarnă, și când m-am obișnuit deja să îndrăgesc lucruri, cuvinte, oameni, și mai nou… anotimpuri pe cale de dispariție.

images (1)
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.