Literatura noastră veche

Cu toții știm că totul are un început în viață. Un loc de unde pornește, de unde capătă viață și sens.

Așa și literatura noastră veche, românească, s-a născut destul de târziu. Acest lucru în raport cu țările în care deja se scria mult și bine. Dar iată că a apărut și există. Iar datorită ei astăzi avem șansa de a scrie, de a cunoaște și de a face literatură în forma actuală. Evident, cu toate schimbările ulterioare ale limbii.

Ca să-l citez pe Miron Costin, un cărturar erudit al vremurilor trecute, „Cu acele trecute vremi să pricepem cele viitoare”. Ca, peste câteva secole, Eminescu să ne vorbească în versurile sale despre exact aceleași aspecte ale vieții. Despre continuitatea destinului uman. Despre ideea că te poți cunoaște doar raportându-te la ceea ce a fost în urma ta. Acolo ți-s pârghiile de susținere. De-acolo îți poți afla identitatea și prin intermediul trecutului poți cunoaște prezentul: „Toate-s vechi și nouă toate” (Mihai Eminescu, Glossă).

Primul semestru la Facultatea de Litere a fost „marcat” de literatura noastră veche. Literatură cu care am avut o relație dificilă, pentru că uneori am plăcut-o, alteori am displăcut-o. Și, într-un final, am înțeles că a fost important să o studiez. Mai ales pentru formarea mea.

I-am citit pe Dimitrie Cantemir, Miron Costin și Neagoe Basarab, pe alocuri și pe Ion-Budai Deleanu cu Țiganiada. Am căpătat „izvoare de înțelepciune” din scrierile lor. Am înțeles cât de important e să știi de unde și cum a pornit totul. Am fost plăcut surprinsă să aflu cât erau de erudiți, de învățați. Îi citau frecvent pe Platon, pe Aristotel, pe Thales. Sunt regăsite inclusiv figuri de stil în scrierile lor, metafore care impresionează și aspecte ale vieții care se regăsesc și acum.

De exemplu, cartea care mi-a plăcut cel mai mult a fost Divanul, a lui Dimitrie Cantemir. Acolo se poartă o luptă creată din cuvinte și replici între Înțelept și Lume, adică între Suflet și Trup, conflictul etern dintre aceștia.

Lumea este prinsă în labirintul său, adică undeva în interiorul lumii, în interiorul său. Într-un loc în care crede că deține adevărul suprem și refuză orice altfel de argument. Iar numai ieșirea din labirint o determină să-și afle adevărata identitate, ieșire care reprezintă nu altceva decât cunoașterea de sine. În fapt, cu cât suntem mai prinși înăuntrul nostru, fără să ne dăm șansa să aflăm, să cunoaștem, să știm, să ne dezvoltăm și să învățăm și de la cei din jurul nostru, gândindu-ne că suntem atotcunoscători, cu atât ne afundăm și mai tare în propriul nostru labirint și ne este mai greu să ne salvăm din el.

În final Sufletul, adică Înțeleptul câștigă, căci „Agonisind lumea, în mare primejdie te afli să-ți pierzi sufletul”. Și-n plus, fiecare Înțelept își ține Lumea în spate, așa cum este ea, imperfectă.

Și pentru că tindem, ca ființe umane, să ne reîntoarcem înspre origini, să ne aflăm începuturile, precum niște prunci care au crescut departe de casa părintească și doresc să-și cunoască locurile natale și părinții în momentul în care ajung la maturitate și resimt golul pe care numai lipsa îl poate lăsa înăuntrul nostru, revenim la literatura cea dintâi. Adică, la literatura noastră veche.

Lipsa literaturii vechi, a literaturii religioase, e pentru fiecare român o lipsă de părinte. De casă părintească, de regăsire a propriului sine în raport cu originile. Dacă ea n-ar fi fost, cu siguranță ceea ce scriem și citim astăzi ar fi fost, probabil, mai searbăd și mai lipsit de sens.

  Când citim literatura veche, exact ca acești copii de care scriam mai sus suntem. Plecăm într-o călătorie în care, la început, puține aspecte ne sunt cunoscute. Dar pe parcurs ne edificăm și înțelegem că toate lucrurile sunt din ce în ce mai clare. Mirosul mamei, rămas în pori și-n simțire – în cazul de față, mirosul tipăriturii vechi, senzația pe care ne-o creează arhaismele, glasul tatălui – adică forța inegalabilă a cuvântului scris care dăinuie peste secole, frații care au rămas acasă – celelalte cărți pe care le dezgropăm din mormanele uitării, cărțile vechi, comori pe care le purtăm în sânge, le simțim, dar nu le dăm glas.

Suntem cu adevărat norocoși: putem pleca oricând în această călătorie. Timpurile de acum ne permit să ne întoarcem în trecut, fiindcă viitorul și prezentul sunt, fără îndoială, și despre trecut, legate cu zeci de fire indestructibile care ne întorc mereu și mereu în același punct de cunoaștere: timpurile vechi.

Cu siguranță literatura veche este o verosimilă modalitate prin care nu numai că redescoperim scrisul acelor timpuri și pe cei care au scris cu „mână de țărână”. Ci ne redescoperim și pe noi, ființele acestui secol, în raport cu trecutul. Și poate că nu mi-a fost mereu ușor să citesc rândurile acelea cărora nu le înțelegeam mereu sensul, limbajul fiind greoi. Dar cred că totul a avut un rost și simt că, într-un anume fel, și literatura veche m-a ajutat să mă dezvolt. La fel și cum mulți dinaintea mea, dinaintea noastră, scriitori și cititori, au fost îndrumați de către acest fel de literatură.

Photo by Annie Spratt on Unsplash

 

facultatea de litere
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

One Response

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.