Lichid care purifică, curăță, vindecă

Tot ceea ce curăță are înăuntrul lui apă. Lichid rece, care alunecă, care la un moment dat se evaporă, dispare de pe suprafețe, poate intra înăuntrul lor, pe sub piele, pe sub bucăți vânjoase de lemn, înăuntrul tulpinilor înfometate de hrană, de apă, de viu.

Tot ceea ce la un moment dat vindecă sau purifică are apă. Ploaia cu picături mărunte sau cât un bob de mazăre. Ploaia rece sau cea caldă. Cea pe care o așteaptă pomii, frunzele, fructele, cea care ne ține pe noi în case, ne izolează, ne închide între pereți în timp ce-i privim trecerea și-i simțim răsunetul deasupra orașului, satului, locului unde ne purtăm viețile.

Lacrimile care curăță ochii de durerea lumii ce tocmai am trăit-o. Lacrimile care-și duc calea dinspre inimă, înspre obraji și-alunecă în neștire înapoi de unde s-au născut. Lacrimile care vindecă și-aduc un văl de ceață în ochi, durerea din suflet se propagă înspre pleoape. Usturime. Și-apoi senzația de libertate, de durere parcă puțin mai calmă, mai neînfricată, mai curățată de lacrimile acelea reci și sărate ce-au coborât ușor de pe chip, au umezit genele și-au scăldat sufletul în propria-și durere.

Apa care ne spală trupurile de tot ceea ce am adunat peste zi, mâinile curățate, fața care-și scaldă pielea nu doar în lacrimile care vindecă inima, ci și-n apa care curge ușor deasupra ei și-o curăță de tot ce-i poate fi dăunător, de tot ce se așază peste ea și n-o lasă să fie pură, curată, fină.

Privesc auzind sunetul ploii care îmi îngână timpul pe fereastră și văd cum se înmulțesc picăturile. Două, trei la început, apoi zeci care spală geamul, străzile, acoperișurile și tot ce le stă în cale. Apoi mă gândesc că e atât de minunat cum există în lume un lichid atât de simplu, zilnic întâlnit și consumat, un lichid fără de care n-am trăi, dar care, mai presus de orice, se înfiripă și se metamorfozează în lucruri care pe noi ne vindecă, ne spală, ne cruță, ne purifică.

O lacrimă pentru dureri neînchipuite, un plânset care se naște din neputință, lacrimi care vor de fapt să iasă din mijlocul durerii, să extragă din ea frica, tristețea, incapacitatea de a decide sau de a face ceva pentru a ne salva din calea rănilor și a zbuciumului.

O ploaie pentru lume, pentru univers, pentru plantele care au nevoie să crească și să se hrănească, pentru cerul care nu-și dorește întotdeauna să fie senin, pentru soarele care simte nevoia să se ascundă câteodată în spatele norilor și-atunci ploaia îi ia locul.

Ce norocoși suntem că avem posibilitatea să trăim într-o lume în care un singur lichid, o înghițitură, o lacrimă, un jet de apă de la duș și-o ploaie cu picături dese și reci au menirea de a ne ajuta să fim vii atât pe noi, cât și pe plante, copaci și alte viețuitoare, de a ne trimite dinăuntrul inimii durerea înspre pleoape și a o mai cicatriza puțin, încercând să vindece rana, de a ne curăța, poate, de murdăria aceleiași lumi care în timp ce ne ia ceea ce avem, ne și oferă.

Photo by Erik Witsoe on Unsplash

Ploaia
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.