Lacul Tarnița și felul în care toamna își intră în drepturi

Am vizitat astăzi Lacul Tarnița, un lac care este foarte aproape de orașul Cluj-Napoca, un loc minunat, cu peisaje numai bune de ascuns în spatele retinei și apoi ferecate înăuntrul nostru, astfel încât să se transforme în amintire.

Toamna și-a intrat și aici în drepturi depline, copacii își pierd verdele, în urma lui se înlănțuie culori mai țipătoare, mai aprinse, parcă au în ele mai multă viață și mai mult tumult, cu toate că toamna pare un anotimp al nemișcării, al lentorii, al nesuflării. Cu toate că toamna e statică, schimbările pe care le aduce, culorile ei, vântul și ploile au atât de multă trăire în ele, atât de mult curaj să se arate așa cum sunt, depline și puternice, neînfricate și pline de avânt. Aerul era mult mai proaspăt decât în Cluj, la umbră frigul își spunea povestea, devenea ușor răcoare și căutai să îți acoperi trupul, dar acolo unde soarele își mai scaldă razele era cald, te puteai înveli în soare, te ademenea și apoi te învăluia, îți era cald și închideai ochii, nici nu te puteai uita înspre el, dacă înaintai mai la dreapta devenea dintr-odată răcoare și fugeai înapoi la el. Am fost fascinată azi de culori, de peisaje, de felul nemișcat în care Lacul Tarnița își trece anotimpurile, de copacii care mereu și mereu redevin alții – și atunci când sunt plin de verde, dar și atunci când sunt înveșmântați în soare, în ploaie, în toamnă și în lipsa frunzelor. Mă fascinează felul simplu al naturii de a fi, de a exista, de a-și continua existența în aceeași măsură în care totul se schimbă, și ea se schimbă, dar, totuși, rămâne aceeași, căci an de an urmează același ciclu și întotdeauna e mai frumoasă și mai râvnită, mai ademenitoare și mai căutată de ființă.

Avem atât de multe lecții în jurul nostru și, culmea, cele mai definitorii, poate, cele mai simple și mai fascinante sunt cele care au legătură cu ciclicitatea vieții, a existenței, cu natura în forma cea mai primitivă, transfigurată doar de anotimpuri și fenomene, evoluând (sau invers) mai apoi înspre natura cea modificată de apariția omului. Dacă ne gândim bine la noi, la ființe, și noi avem anotimpuri, fenomene, frunze care se usucă și frunze care abia se nasc, dar nu sub aceeași formă, ci mai diferit, și noi suntem, și noi ne continuăm existențele când apar transfigurări, dar devenim și noi mereu alții.

Lacul Tarnița Cluj
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.