La finalul unei cărți nu te așteaptă întotdeauna deznodământul. De acolo se poate începe o altă poveste.

Acum câteva săptămâni am avut de citit Ciuleandra, de Liviu Rebreanu, pentru cursul de literatură de la facultate. N-a fost primul meu contact cu această carte, pentru că am mai citit-o o dată în clasa a zecea. Nu mai rețineam foarte multe detalii, deși știam, în mare, ce se petrece acolo și, atât prima dată, cât și a doua oară, mi-a plăcut foarte mult. Am așteptat cu emoție finalul, dar nu dintr-același motiv ca de fiecare dată când termin o carte, ci dintr-o cauză pur subiectivă, mai ales a doua oară, când deja știam deznodământul cărții și când cunoșteam deja atât de bine ce se află acolo, pe ultima pagină. Nu pe ultima pagină a romanului, ci pe ultima pagină a cărții, pe acea pagină liberă, goală, care uneori parcă te așteaptă.

Parcă te așteaptă ca tu să începi o altă poveste acolo. O altă poveste despre aceeași carte, pe care s-o scrii cu visurile și cu vorbele tale, pe care s-o alcătuiești din simțirile care te-au copleșit citind-o. Pentru că, după unele cărți, fie ele romane, nuvele, cărți de poezie, se pot scrie povești. Povești despre povești, povești despre poezie sau povești despre romane.

Și, ca o completare care să-mi susțină afirmația de mai sus, am participat (online, desigur) săptămâna trecută la un eveniment organizat de Institutul francez din Cluj-Napoca, despre strategii de scriere și publicare, iar scriitorul Marius Chivu a vorbit, printre altele, tocmai de pagina aceea goală de la finalul unei cărți, care ar putea și ar trebui să fie însemnată cu propriile notițe ale cititorului, cu felul în care el a interiorizat ceea ce a citit, cu tot ce a simțit raportat la acea lectură etc.

Totuși, înainte să aud această reconfirmare, pentru că și eu m-am gândit la asta deseori, am luat Ciuleandra în mâini amintindu-mi finalul propriu-zis. Fără să mai rețin celălalt final. Deși știam, știam că, undeva, într-o carte cu paginile îngălbenite de felul în care își strânge timpul faldurile anilor care trec deasupra și înăuntrul nostru, într-o carte cu miros de mâini plimbate pe foile ei, se află un alt final. Finalul după care s-a scris o poveste.

Finalul personal, dar care n-are nici măcar o fărâmă din cuvintele mele, nici măcar o însemnare. Poate are doar mângâieri asupra cuvintelor, o amintire, un scris pe care nu l-aș fi ținut niciodată minte dacă nu l-aș fi văzut însemnat aici.

Când a fost scris finalul acela din care s-a născut o poveste, eu nici măcar nu știam a citi și a scrie. Habar nu aveam că voi citi Ciuleandra. Nu cunoșteam conținutul romanului, nu știam nimic despre Puiu Faranga și despre Madeleine. Nu bănuiam că voi iubi cărțile și nici că voi fi studentă la Litere.

Nu ghiceam că o să găsesc de două ori același deznodământ la finalul cărții mele, același după care s-a scris o altă poveste.

O altă poveste în care o bunică trebuia să plece la muncă, în ture de zi sau de noapte, acolo unde ea împletea colaci rumeniți și colăcei unși cu apă și cu zahăr, și pâine fragedă, și de unde venea acasă cu lipii cu sare sau cu susan deasupra lor, din care gustam eu hulpav și scobeam miezul pâinii cu degetele.

O altă poveste în care aceeași bunică, la finalul cărții, acolo unde-i deznodământul, alege să scrie.

Nu știu dacă a citit vreodată Ciuleandra bunica. Nici n-aș mai putea s-o întreb acum. Și dacă aș întreba-o, aș roști întrebarea într-un vid abscons, în care eu nu știu unde e ea și ea, dacă mă aude, nu-mi poate răspunde. Ce știu acum sigur e că a ales să scrie o poveste dincolo de deznodământ, o poveste aflată pe ultima pagină a cărții pe care eu aveam să o citesc de două ori. O poveste care știam că se află undeva, și pe care am redescoperit-o cu emoție, pentru a doua oară, de curând.

Povestea sună așa:

Mihai să faci mămăligă și ochiuri cu pește să mîncați

Iar povestea nu are punct. Pentru că ea continuă la infinit în amintirea mea, cât timp o s-o citesc și-o s-o recitesc la finalul cărții.

Povestea unei bunici care îi spune bunicului să facă mâncare. Peștele probabil că era deja făcut de ea, prăjit în ulei, cu mălai și sare. Alături de bunic, mai mâncau, cel mai probabil, o nepoată și două fiice.

Povestea clasică a bunicilor: au copii, iar copiii le dăruiesc nepoți. Și ăsta e un alt fel de a te înscrie în legile timpului.

Doar că povestea bunicii mele, scurtă, fără figuri de stil, fără personaje imaginare și fără ficțiune, e un îndemn. Povestea bunicii mele e despre hrană, despre consumul mâncării – asta la un prim nivel de înțelegere al textului. Dar când interiorizezi, și când simți, și când trăiești cu amintirea presurizându-ți inima, intepretezi toată acea poveste zidindu-te asupra ei nu numai ca un cititor, ci și ca personaj, regăsindu-te și simțind în consonanță cu rândurile scrise. Percepi în povestea aceea grijă și iubire. Le simți din depărtările copilăriei, le ai în tine, ai crescut cu ele și prin ele până la un moment dat.

Și, uite așa, la finalul unei cărți poți începe mereu o altă poveste. O altă poveste despre ceea ce ai citit și ceea ce ai simțit. O altă poveste despre niște rânduri pe care le scrie o bunică în lipsa unei foi albe, netede. Și povestea se spune astăzi în rândurile nepoatei, și bunica, deși nu mai e vie, trăiește acolo, printre rânduri, așa cum trăiesc marii autori, și în povestea ei așază iubirea, viața și grija. Iar cum cărțile devin ispășiri ale eternității în mâinile cititorilor, și poveștile care se scriu dincolo de finalul altor cărți, pe ultima pagină, trăiesc nemurirea amintirilor celor care aleg să le recitească și să se gândească la ele și la făpturile care le-au scris.

Poză: arhiva personală, fix povestea scrisă de bunica mea la finalul cărții Ciuleandra.



finalul unei cărți poate avea altă poveste
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Amintiri

Cum știi că vine toamna?

cum știi că vine toamna?te duci într-un muzeu. într-un oraș total necunoscut. nu-i știi străzile și nici mirosul. habar nu ai cum îi arată intersecțiile

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.