Judecăm o persoană după meseria pe care o are sau nu?

Mă aflam în autobuz și, întâmplător, în spatele meu se purta o conversație care mi-a atras atenția și despre care cred că e destul de recurentă în cazul multor familii, o conversație despre setea noastră adânc înrădăcinată de judecată în ceea ce privește meseria unei persoane:

– Auzi, dar părinții prietenei tale (aici a spus numele, pe care nu-l rețin și oricum nu l-aș fi redat) unde lucrează? 
– Ah, să vezi, tatăl e plecat la muncă în afara țării, nu știu exact ce lucrează, iar maică-sa e vânzătoare la magazin. 
– La care magazin?

Îi răspunde și conversația continuă cu alt subiect. Mama nu voia decât să știe unde lucrează părinții prietenei cu care se însoțește fiica ei. Dar, în afară de curiozitatea de a ști ce meserie au părinții prietenei, pentru că suntem destul de curioși ca oameni și în general, din păcate, ne interesează viețile altora mai mult decât cea personală, în afară de a afla ce meserie au pentru că poate, din întâmplare, mama îi cunoaște de undeva, ce sens ar avea să afle despre meseriile lor? 

Oare pentru că atribuim calități și defecte oamenilor în funcție de serviciul pe care îl au? Pentru că, fiind părinte, e liniștitor gândul că prietenul/prietena copilului are un părinte cu o meserie bine văzută, așadar fără îndoială nu va fi deloc o influență negativă? Ceea ce nu e nici liniștitor și nici valabil, pentru că un părinte cu o meserie mai „aleasă”, mai bine percepută și mai respectată în societate nu garantează un copil bine-crescut, educat, cu valori morale sădite înăuntrul său cu grijă și cu iubire. 

Nici diploma și nici meseria nu ne definesc ca oameni. Putem fi extrem de buni în ceea ce facem, inteligenți și ambițioși, cu nenumărate succese la locul de muncă, apreciați și respectați, dar cu principii de viață absente, lipsiți de empatie, de inteligență emoțională, de bunătate, de moralitate. 

O meserie vorbește despre personalitatea noastră, dar nu atât de mult pe cât am crede și alteori deloc. Unii oameni practică anumite meserii fie pentru că nu au avut o șansă să se angajeze în altă parte și e unicul serviciu pe care l-au găsit, fie că nu au făcut nicio facultate sau niciun curs care să îi ajute să facă ceva recunoscut printr-o diplomă, fie că poate au fost obligați de părinți să urmeze o anumită facultate, fie că posibil să nu fi putut să facă sau să aleagă mai mult.

Sunt cazuri fericite cele în care meseria e aleasă cu conștiința și sufletul împăcate, debordând de pasiune, mulțumire, încântare. 

Și atunci, de ce am judeca sau am aprecia un om mai mult pentru ceea ce face, decât pentru ceea ce e? Bineînțeles că respectăm oamenii care ne ajută, purtăm fiecare înăuntrul nostru o deosebită recunoștință și o apreciere față de învățătorii și profesorii care ne-au călăuzit drumul în viață, care fie că ne-au pus stiloul în mână și ne-au ajutat să scriem, fie că ne-au fost mentori și ne-au învățat lucruri folositoare, fiindu-ne zi de zi alături cu sfaturi, vorbe încurajatoare și atât cu lecții predate cu albul cretei întipărit pe tabla neagră, scrise și șterse de zeci de ori, cât și cu lecțiile eterne despre viață, neșterse și nescrise, doar întipărite adânc înăuntrul nostru.

La fel cum purtăm respect față de medicii care ne tratează și ne salvează viețile, față de cei care ne vând medicamente sau ne creează medicamente, ori de la care cumpărăm produse alimentare, haine și nu numai. 

Cred că mulți părinți poartă conversații de acest fel cu ai lor copii, considerând că e important să știe astfel de detalii despre prietenii copilului, mai ales pentru că suntem obișnuiți să atribuim unele calități sau defecte oamenilor în funcție de meseria pe care o practică, ori vedem mai multă siguranță, bunăstare și avem mai multă încredere într-un om care practică o anumită meserie în detrimentul altei persoane, cu o altă meserie mai puțin avantajoasă sau mai lipsită de siguranță.

Fiindcă, din păcate, ne descurcăm să judecăm, iar meseria este unul dintre criteriile pe care ne bazăm atunci când vine vorba de a ne forma impresiile și credințele despre felul în care este și se poartă o anumită persoană, ce reprezintă ea în societate și cât respect merită cuvenit.

Când, de fapt, nimic și nimeni nu definește mai abitir o persoană decât propriul ei caracter și propriile sale principii de viață, care ies la iveală mai devreme sau mai târziu, indiferent de meseria pe care o are și de cât de bine se descurcă la locul de muncă. Iar să trezim înăuntrul copiilor setea de judecată, dorința de a face comparații între oameni mi se pare trist, pentru că, în puritatea lor, ei încă percep oamenii egali, cu toate că, la un moment dat, vor înțelege că lucrurile nu stau tocmai așa și egalitatea de șanse, de drepturi nu o să existe niciodată. Dar de ce să fie învățați tocmai de propriii părinți să facă diferențe între oameni și să judece, în loc să fie lăsați să vadă lumea așa perfectă cum o percep ei, cu oameni la fel de folositori și de buni în orice domeniu?

Photo by Dylan Gillis on Unsplash

meseria
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

2 Responses

  1. Ai foarte mare dreptate!
    Am observat că lumea preferă să judece în funcție de ce lucrezi, ce lucrează mama, dar tata, dar bunica…de parcă ar avea vreun sens și ar defini omul.
    După cum ai spus și tu, oamenii se interesează mai mult de viețile altora, ceea ce este foarte trist când stai să te gândești mai mult la asta.
    Am întâlnit oameni în funcțiile „de jos” (cum s-ar spune – urăsc asta) care sunt extraordinari. Mulți deștepți, cu capul pe umeri și muncitori, doar că nu au avut noroc de pile ca să lucreze în X loc sau nu au fost acceptați în alte unități din cauza rudelor, din cauza trecutului sau cine știe ce alt motiv. Este oribil ce se întâmplă :(…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.