Balul mascat al jucăriilor mele

Jucăriile mele, de care mi-am amintit azi, m-au condus către copilul care purta numele meu, care parcă nu mai e copil de ceva vreme. Dar își amintește cum e să fii unul și i se face, din când în când, dor. Iar acum e unul dintre momentele în care mi s-a făcut dor să fiu copil.

Mi-e atât de clară una dintre camerele în care dormeam în frageda copilărie. Pentru că destinul a făcut astfel încât să dorm în mai multe locuri. În mai multe colțuri de lume, în mai multe spații. Prima mea cameră.

Îmi amintesc cele două rafturi de lângă televizorul negru, cocoșat. Două rafturi din lemn lăcuit, pe care erau așezate tacticos și ordonat plușurile și păpușile mele, așteptând cuminți să mă joc cu ele, să le iubesc, să le plimb prin cameră. Dar înainte de a fi iubite, înainte de a mă juca ziua-ntreagă cu ele în o mie de feluri posibile, și ele trebuiau să se odihnească pe rafturi, în timp ce și eu dormeam.

Doar că, uneori, în mijlocul patului, se mijeau doi ochi negri, mari și curioși. Doi ochi care atunci, ca acum, au fost mereu copleșiți de atât de multă lume, dorindu-și să o descopere în toate felurile posibile. Așa că ei n-aveau somn. Se deschideau pe jumătate, apoi complet.

„Gata! V-am prins!”, spunea fetița cu ochii mari.

Fetița cu ochii mari și căprui se trezea cu un singur motiv: știa ceva despre păpușile și plușurile sale. Ceva complet secret. Ceva care ea ținea doar înăuntrul său ca pe o rugăciune. Se trezea noaptea ca să o rostească împreună cu ale sale pupile curioase. Ea își privea jucăriile de pe etajeră. Își zicea, în sinea sa, că le va prinde cândva. Da, nu-și dădea seama exact când, dar o să se întâmple asta. Pentru că fetița cu ochii mari credea în povești. Credea în magie și, de aceea, ea știa că, la miezul nopții, ursuleții și păpușile sale prind viață.

Atunci, când camera era obscură, când întunericul domina și lumea visa, prea absorbită de ireal încât să mai creadă în veridic, păpușile se prindeau de mână și porneau într-un vals.

Iar fetița din mine era fascinată de ideea că ale sale jucării vor avea un bal mascat în lipsa ei. Că ele vor avea viață, că vor vorbi. Că se vor ține de mână, că vor cânta și vor dansa. Că vor păși și-și vor mișca mânuțele. Iar ea nu va fi acolo să le vadă, să le țină și ea de mână, să se prindă cu ele în dans, să râdă cu ele, să le învețe poeziile de la grădiniță, să cânte. Să le-ntrebe cum e în lumea jucăriilor, să le roage s-o ducă și pe ea acolo.

Așa că mă trezeam, nu știu dacă la miezul nopții, nu știu dacă înainte sau după, și, mai întâi, mijeam ochii.

Apoi îi deschideam complet și realizam că jucăriile mele stau acolo, neclintite. Ele nu mai scot niciun zgomot, nici măcar nu mai chicotesc. Mă gândeam că ori sunt prea obosite, că poate în seara trecută au dansat prea mult, ori sunt timide și fricoase și, atunci când simt că mă trezesc, s-au retras pe rafturile lor și s-au prefăcut fără viață.

Dar eu știam că jucăriile mele au viață, știam că jucăriile mele iubesc, așa cum iubesc eu.

Știam că și jucăriile mele au părinți și bunici, știam că și ele merg la grădiniță. Știam că și ele pot desena, pot colora, pot cânta și pot recita poezii. Știam că jucăriile mele seamănă cu mine, doar le țineam atât de mult în brațe și le purtam pretutindeni. Și mai știam că, odată și odată, jucăriile vor crede în mine și mă vor invita la balul mascat al lor. Și vom dansa, și vom cânta și vom fi egali. Păpușile mele nu vor fi mai mici decât mine și nici eu mai mare decât ele.

Ce păcat, însă, că am crescut înainte să știu cum e să fii la fel de mic cât o păpușă. Am crescut înainte să conștientizez că puteam fi cât un ursuleț de pluș. Și, deși am vorbit mereu cu jucăriile mele și uneori am dansat cu ele, am crescut înainte să fiu printre toate. Înainte să dansez cu toate, înainte să le cunosc pe toate. Am crescut cu ursuleții și păpușile în mână, înainte să înțeleg că în fiecare zi ei dansau, cântau și vorbeau cu mine, fără să fie noapte. Magia era reală atât timp cât eu îi țineam în brațe, îi iubeam, îi mângâiam și eram copilăria lor, la fel cum și ei au fost copilăria mea.

Și câtă viață aveau în ele și păpușile, și plușurile când eram copil…

Photo by Sandy Millar on Unsplash

jucariile mele
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

2 Responses

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.