Iubirea e ca sufletul nepârguit al toamnei

Se împrăștie în jur gustul copt și plin de praf înnecăcios al unei gutui

din care mușcă pământul sfărâmându-i o bucată galbenă ce n-a fost niciodată parte din trupul ei.

În colțul mijlocului unui tablou de lume e acum toamnă

și toamna niciodată n-așteaptă să-și pârguiască sufletul,

nici când îi sunt prea flămânzi copacii și nici când nu-i mai răsună foșnetul visului.

Apasă vântul deasupra noastră de parcă și-ar cotrobăi nemilos printre zile,

așa își naște el timpul ca uneori să-și fie șieși mai puțin și nouă mai mult,

își suflă amorf frunzele în neliniști în care îi caută toamnei sufletul necopt și îl rostogolește până în fața soarelui,

acolo unde singurele raze de lumină pot stivui milimetri de așternut arămiu

construindu-ne mut drumul spre noi.

Îmi răsună mâna ca o frunză între degetele tale

și-ți scriu astăzi

Îți scriu astăzi pentru că timpul nu mai vrea să tacă în tine,

Pare că toate minutele și secundele lui sunt ca o pojghiță deasupra ta și, cu cât rupi din ea mai cu freamăt, cu atât descoperi că vremea n-are numai ore și că o zi poate fi atât cât o lași tu să-ți fie.

Îți scriu pentru că de trei toamne cu suflet nepârguit obișnuiesc să-ți las mereu câteva rânduri ascunse pe foi

Să ți le adâncesc într-un plic și-apoi să pun capul pe umărul tău în timp ce le citești.

Credeam că sufletul mereu se coace toamna și că iubirea e o aripă de înger în căutarea celeilalte aripi simetrice,

Că a iubi înseamnă a-ți căuta sufletul pereche și că între tine și cealaltă parte care-ți lipsește e doar o genune pe care poți s-o escaladezi dacă începi să înveți să zbori doar cu o aripă

Și aștepți statornic să-ți crească alta alături, dar asta abia după ce ai deprins zborul cu o singură aripă și după ce ai ajuns deja pe partea cealaltă a abisului.

Și-acum mi-e la fel credința: iubirea e despre un zbor cu o singură aripă,

Dar nu e niciun suflet-pereche care te-așteaptă dincolo de prăpastie și oamenii nu iubesc niciodată pentru că le crește o a doua aripă simetrică în zborul lor,

Nu iubesc pentru că sunt jumătăți incomplete,

Ci pentru că e cineva dincolo de noi înșine care ne apucă de inimă și dintr-odată începe să răsune mai melodios și mai ritmic lângă inima altei ființe.

Pentru că sufletul toamnei e poate doar o gutuie necoaptă și un mijloc de lume într-un tablou în care mâinile se împreunează în nemișcare

în timp ce inimile își întind unele spre altele sângele și se ramifică în labirinturi de copaci flămânzi de doruri și iubiri

în gutui din care mușcă pământul și într-o toamnă care n-are niciodată răbdare să-și pârguiască sufletul, dar care îi dă putere vântului să i-l rostogolească până în fața soarelui

Și acolo, între toamnă și vânt, e tot iubire.

iubirea ca un suflet necopt de toamnă
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.