Înviere e și-atunci când inimile învață singure să se roage

Am tot citit zilele acestea despre dorința românilor de a fi bisericile deschise de Înviere, de a lua lumină, de a ne aduna cu toții ca înainte de pandemie, de a cânta „Hristos a Înviat” la 12 noaptea. Știu că în spatele acestui gând e și dorința de a fi din nou împreună, de a fi în sfârșit bine și de a nu ne mai fi teamă pentru tot ceea ce în jurul nostru.

Totuși, am scris aici că anul acesta avem ocazia să simțim mai intens lumina dinăuntrul nostru, pe care încă poate n-am descoperit-o sau poate că știm de existența ei, dar niciodată n-am lăsat-o să zburde înăuntrul nostru și să ne încălzească fiecare parte din noi.

O bună perioadă din copilărie și în anii adolescenței am fost mereu la biserică de Înviere. Nu sunt cea mai credincioasă persoană pe care o cunosc, ba chiar aș putea spune că am felul meu de credință care uneori dezaprobă unele lucruri impuse de biserică și de oamenii din spatele bisericii.

Dar cred că unul din cele mai frumoase lucruri pe care le putem învăța din credința noastră interioară e că fiecare are libertatea să creadă în ceea ce vrea, cum vrea și să-și demonstreze iubirea și credința față de entitatea superioară în care crede în felul în care îi dictează inima și rațiunea, nu după dogme și reguli nescrise.

Totuși, înțeleg extrem de bine dorința tuturor de a fi împreună de Înviere, de a ne petrece acele ore împreună, de a cânta într-un același glas, de a aprinde lumânările, de a ne încălzi mâinile cu ceară, de a asculta rugăciuni și a le rosti în cor. Cu toate că nu merg la biserică decât foarte rar și de obicei, de fapt întotdeauna doar atunci când simt (cu excepția momentelor neplăcute, de exemplu înmormântări).

Totuși, când venea vorba de Înviere, simțeam că îmi doresc asta. Chiar voiam cu toată inima să particip la slujbă. Mai ales pentru că în ultimii 5-6 ani am fost la o mănăstire din județul Suceava (unde m-am născut și-am crescut).

Port în mine amintirea felului în care intram pe poarta mănăstirii și era frig, întotdeauna atât de răcoare. În jur își înălțau creștetul brazi legânându-se în funcție de calea vântului și de chemarea lui. În curte pământul era copleșit de flori, pături de culoare, ronduri. Biserica mi-o amintesc scăldată în alb și-n cer, mai era acolo o cărare pe care stăteau oamenii și-un pridvor din lemn, unde ne adunam mai mulți și unde îmi plăcea atât de mult să stau și să privesc. 

Mereu m-a emoționat momentul în care zeci de călugări ieșeau din biserică și ne ofereau Lumină. Vocile lor împreunate. Felul în care rosteau rugăciuni într-un același glas. Și inimile oamenilor care fremătau în timp ce versuri de rugăciune li se scurgeau printre atrii.

Învierea era momentul în care mă rugam. Clipa în care învățam să mă rog deplin și fără de țărm. Doar cu inima. Era printre unicele momente când mă simțeam aproape de rugăciune.

Îmi amintesc foarte bine cum, acum doi ani, când eram în clasa a unsprezecea, m-am așezat în pridvorul de care vă povesteam mai sus și-am început să mă rog. Abia a început slujba, călugării ieșeau pe rând oferind lumină, se auzea murmurul vântului, vocile lor se întâlneau cu inimile noastre și eu frământam rugăciunea înăuntrul meu. Cred că a fost cel mai veridic, mai intens moment de rugăciune pe care l-am simțit vreodată.

Eram cu adevărat fericită, abia venisem de la etapa națională a Olimpiadei de română cu premiul 3, mă simțeam recunoscătoare pentru tot ce trăisem acolo, pentru emoții, pentru oamenii frumoși pe care i-am cunoscut, pentru profesorii minunați pe care i-am întâlnit, pentru subiectul de la proba scrisă care m-a purtat pe aripile cuvintelor și m-a determinat să scot dinăuntrul meu ce purtam cu spasme, febril, dezirabil.

Apoi, simțeam recunoștință pentru că inima îmi bătea ca un ceas al cărui minutar și secundar se intersectau în sunete și-n mișcări, eram îndrăgostită și iubită, așteptam cu fervoare momentul reîntâlnirii noastre și mă gândeam la felul în care voi ajunge acasă și-i voi scrie, și-i voi spune ce simt, și-i voi mulțumi pentru că există, pentru că de câteva luni îmi este alături necondiționat și pentru că învățăm împreună să iubim.

Aveam lângă mine persoane dragi, acasă mă așteptau pisicile mele și în sfârșit puteam să ascult iubirea și liniștea lumii în timp ce clopotele băteau și vocile oamenilor se uneau și fuzionau într-o aceeași iubire. Și eram bine, fericiți, sănătoși, cu sufletele deschise pentru clipa ce tocmai se scurgea.

Mă rugăm, repetam rugăciunea, mulțumeam cu sufletul pentru tot ce-aveam. Nu primisem încă lumina în mâini, dar o trăiam cu adevărat înăuntrul meu. Deși vântul bătea și bradul din față își dansa crengile, simțeam că fiecare terminație a corpului meu e caldă, mâinile nu-mi mai erau reci, iar în mine, înăuntrul meu, se plimba o flacără care a izbucnit din inimă în timpul rugăciunii.

Nu țin minte să mă fi rugat vreodată mai intens și mai dinăuntrul sufletului decât în acea seară de Înviere. Nu rețin să fi avut mai multă rugăciune în mine. Nu știu dacă vreodată am mai construit atâtea cuvinte de rugăciune și mulțumire pentru ceea ce am, niciodată nu le-am mai amestecat ca atunci într-o rugăciune.

Mă rugam, repetam cuvintele, mulțumeam, spuneam că sunt fericită, mulțumeam din nou pentru tot ceea ce aveam și îmi doream să fie bine, la fel de bine și la fel de minunat în continuare. Apoi iarăși porneam într-o rugăciune frenetică. Iar mulțumeam. Ochii îmi erau lăcrimați, înima îmi tremura de emoție, corpul meu era scăldat în flăcări de Lumină. Învierea aceea era parcă pentru mine, pentru ceea ce aveam în interiorul meu și nu știam să eliberez. Pentru că era un amestec de senzații și fericiri care mă copleșeau, le interiorizam dar nu știam să le port decât prin rugăciune. 

Fericirea și iubirea pe care le simțeam mi-au transformat inima într-o rugăciune și am lăsat lumina dinăuntrul meu să mă pătrundă, cu flacără și fiori. Nu numai că mulțumirea și recunoștina mea căpătau forma cuvântului, dar și eu mă simțeam una și-aceeași cu Lumina, cu iubirea, cu bucuria.

În seara aceea de Înviere, rugăciunea mea a fost atât de puternică și de intensă pentru că mi-am îngăduit inimii să simtă tot, i-am desenat speranță, am făcut-o să conștientizeze lucrurile minunate care se petreceau și-am desenat calea Luminii dinăuntrul meu spre rugăciune.

Acum, amintindu-mi, îmi dau seama că asta ar trebui să fac și anul acesta. Să mă rog în gând, să mă rog scriind pe foi, pentru că uneori ceea ce scriu e ca o rugăciune, să mă rog cu inima fără să rostesc niciun cuvânt. Sau să mă rog în cuvinte pe care să le rostesc cu inima deschisă. Pentru că, să știți, și-atunci când trăim și lăsăm inimile noastre să iubească, să creadă și să spere e tot un fel de rugăciune.

Și cred că fiecare dintre noi poate anul acesta doar să se roage, uneori fără rugăciuni și cuvinte, prin iubire, prin apropierea de persoanele dragi, prin recunoștința pentru ceea ce avem și pentru că suntem vii. Pentru că trăim acest Paști și pentru că purtăm în noi la fel de multă Lumină, poate chiar mai multă ca niciodată.

Departe unii de alții, cu dor și dorința de a fi bine, dar cu atât de multă Lumină, iubire și speranță, aflându-ne în casele noastre, cu lumânările și rugăciunile noastre.

Rugăciunile învățate în copilărie de către bunici. Pe mine bunica m-a învățat prima rugăciune și-mi amintesc atât de bine momentul când m-a luat de mână și m-a dus în fața icoanei, învățându-mă să spun „Înger, îngerașul meu”. Rugăciuni fără cuvinte și construite doar din bătăi de inimi. Rugăciuni din mângâieri. Rugăciuni din zâmbete sau rugăciuni scrise pe foi și în suflete.

La urma urmei, e minunat felul în care putem descoperi atât de multe rugăciuni în noi și în afara noastră chiar și când suntem departe de biserici. La fel cum putem să învățăm să credem în Lumină și fără neapărat s-o vedem, doar s-o simțim.

Uneori, credința fiecăruia nu e despre ceea ce vede, simte, pipăie, ia în mâini, cuprinde cu privirea. E tocmai despre ceea ce n-avem ocazia să știm că e veridic, despre ce n-o să putem mângâia niciodată.

Putem crede în Înviere pe deplin când inimile noastre învăță singure să se roage. Și-atunci când suntem conștienți de rugăciune, când o trăim, dar și în clipele în care doar existăm și iubim… Și-atunci ceea ce se întâmplă în jur e rugăciune.

Photo by Jeremy Perkins on Unsplash

 

 

Rugăciune în seara de Înviere
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.