În vremuri de neliniște…

În vremuri de neliniște, adică astăzi, ceea ce trăim ne zguduie.

La început, recunosc, ca mulți alții, am fost sceptică cu situația. M-am gândit că nu e atât de grav pe cât vor unii să pară. Că au fost boli mult mai grave. Că se dorește a se instaura panica și că multe dintre informații sunt știri false.

De altfel, și acum cred că nu trebuie să ne lăsăm influențați prea mult de ceea ce se spune peste tot în jurul nostru. Pe pe site-urile de știri sau inclusiv la TV. Șansele sunt destul de mari să fim greșit informați. Să ne împiedicăm de niște informații eronate. Sau de știri false, care nu corespund în totalitate cu realitatea. Care au drept scop dezinformarea în masă a populației.

Dar, trecând peste indiferența și scepticismul meu de la început, situația nu e deloc plăcută. E tristă și da, e grav ce se întâmplă.

M-am înspăimântat când, alaltăieri, într-o clipă de conștientizare și de regândire a situației, am înțeles cum stau de fapt lucrurile. Am realizat că tot ceea ce trăim astăzi, în vremuri de neliniște, scoate la iveală lucruri din noi. Aspecte la care nici nu ne gândeam.

Știu că am în spatele meu anumite lucruri din copilărie, preadolescență și adolescență pe care nu le-am rezolvat. De aceea, pentru că luptele cu noi înșine sunt uneori cele mai greu de dus, alaltăieri mi-am dorit să plâng. Pentru că m-am simțit neputincioasă.

Pentru că m-am gândit la toți cei dragi mie. La posibilitatea de a se îmbolnăvi, la posibilitatea de a nu-i vedea, de a nu le fi alături. La gândul de a ști că suferă, că se chinuie și că eu nu sunt acolo pentru ei.

Evident, momentul meu de „slăbiciune” nu s-a petrecut doar pentru că am conștientizat gravitatea situației.

Ci pentru că încă n-am ajuns să port în mine un egoism sănătos. Un egoism care să mă facă să mă gândesc și la propria persoană, și la faptul că și eu sunt la fel de expusă. Mai ales pentru că imunitatea mea e extrem de slabă și răcesc ușor. La fel de ușor cum știu să somatizez (am scris aici ceva despre asta).

Însă acum, în clipele de astăzi, de mâine, și în zilele ce vor mai urma, trebuie să ne gândim și la ceilalți. Și, de aceea, deciziile pe care le luăm să nu se bazeze doar pe binele sinelui.

Pentru că lucrurile din jurul nostru nu sunt deloc roz. Fiecare dintre noi trebuie să conștientizeze că are în mâini o parte din putere. Chiar dacă mică, dar totuși însemnată pentru noi, ceilalți.

Și puterea fiecăruia dintre noi e responsabilitatea. Sau responsabilizarea, pe care nu e târziu să o învățăm, mai ales în astfel de situații.

Responsabilitatea de a sta în casă, de a înțelege că virusul se transmite, e printre noi. Că e o perioadă în care pur și simplu avem menirea de a căuta mai mult în noi înșine decât în afara noastră, printre oameni.

Responsabilitatea de a nu-i îmbolnăvi și pe ceilalți, ci a le purta de grijă, a le dori binele mai ales celor dragi și iubiți.

Eu am înțeles că trebuie să nu ies din casă, deși la început m-aș fi opus ideii și n-aș fi văzut lucrurile atât de serioase. Deși aș fi spus că nu trebuie decât să gândim optimist. Fiindcă în felul acesta virusul nu se transmite. Nu, nu doar gândirea optimistă e cheia. Deși sunt convinsă că o persoană ca mine, care somatizează și se lasă afectată de tot ceea ce e în jur, e mult mai predispusă să se îmbolnăvească.

Știu că e greu. Știu că au apărut ghioceii, știu că miroase a primăvară. Știu că mulți dintre elevi și studenți percep toată perioada aceasta ca pe o vacanță. Știu că mulți s-au întors acasă, alții sunt în locuri străine de ei, singuri sau cu alți oameni.

Probabil că fiecare dintre noi a decis unde își dorește să fie în aceste zile, mai mult sau puțin. Și-aș vrea să cred că fiecare dintre noi are măcar o persoană pe care s-o strângă în brațe. S-o țină la piept când lucrurile sunt atât de tulburi și, inevitabil, ne copleșește teama.

 Pentru că teama de moarte e una dintre cele mai firești și întâlnite frici. Unii dintre noi am lucrat cu ea în terapie sau prin intermediul altor metode, cum ar fi cărți, articole, cursuri, alții nu am conștientizat-o la fel de deplin. Poate că, din nefericire, am trăit frica de moarte prin prisma morții unor persoane dragi.

Cred că nu există niciun motiv pentru care o persoană care este singură în această perioadă, izolată, să fie mai îngrijorată sau mai tristă decât o persoană care este înconjurată de alte ființe. 

Pentru că „testul” acestor vremuri nu e neaparat despre cum supraviețuim și cum trăim înconjurați de alte persoane. Sau nu e cel mai important test. Ci e despre cum ne descurcăm cu noi înșine. Cu sinele nostru când avem de petrecut cel mai mult timp alături de gândurile și simțirile noastre. Când nu numai că ne vor copleși felurite gânduri, ci chiar ne vor măcina pe dinăuntru.

Da, poate că după ce perioada asta va trece, poate că atunci când lucrurile se vor așeza și va fi din nou liniște și totuși gălăgie în felul lumii și al oamenilor de a nu se înconjura de tăcere, vom ști mai multe lucruri despre noi.

Poate că ne vom aminti ce ne-a durut cel mai mult în copilărie.

Poate că vom realiza de ce nu am putut niciodată să vorbim în public. Poate că vom înțelege unele dintre alegerile noastre.

Poate că, pentru întâia dată, nu vom mai fugi de noi înșine. Vom lăsa rănile să doară, puroiul să curgă, cicatricile să surpe. Și apoi, ridicându-ne, ne vom vindeca. Poate că în sfârșit vom plânge, pentru că timp îndelungat n-am mai putut s-o facem.

Sau poate că vom izbucni în hohote de râs urmărind un serial, amintindu-ne de ceva hazliu din viețile noastre, vizionând un videoclip sau pur și simplu povestind.

Poate că vom înțelege cât de importantă e igiena personală, nu ne vom mai sfii să ne spălăm pe mâini des, nu doar acum, amenințați de virus, ci în tot timpul vieții noastre.

Am constatat, de foarte multe ori, că suntem deficitari la capitolul acesta. Că există persoane care se spală pe mâini doar dimineața, când își curăță fața și dinții, evitând să o facă DE FIECARE DATĂ după ce folosesc toaleta, ori atunci când sosesc acasă de la muncă/de la școală/de afară și în tot restul zilei, în diferite contexte.

Poate că vom realiza că e esențial să ne purtăm de grijă, să ținem cont de sănătatea personală, de ceea ce mâncăm, de cum mâncăm, de cum ne raportăm la sine.

Pentru că suntem (și sunt) pierduți când vine vorba de iubirea de sine și asta se vede în multe dintre faptele și alegerile noastre.

Ori vom descoperi cărți pe care nu le-am deschis nicicând.

Poate că ne vom îndrăgosti de ele. Poate că vom sublinia rânduri întregi. Poate că vom citi și vom reciti aceleași enunțuri de zeci de ori.

Poate că vom învăța ceva nou despre lume, poate că științele exacte nu ni se vor mai părea la fel de dificile. Sau poate că ne vom dezvolta mai mult vocabularul dintr-o limbă pe care o studiem, diferită de cea maternă.

Poate că vom ști să îmbrățișăm mai des, poate că îi vom mângia pe cei din jurul nostru cu mâinile și cu cuvintele. Poate că îi vom privi și vom înțelege cât de important e să te încarci de compasiune.

Poate vom învăța ce e compasiunea.

Poate că în camerele noastre va răsuna mai des muzica. Poate că vom cânta mai des, poate că vom încerca un nou gen muzical sau poate că vom învăța să cântăm la chitara proptită lângă dulap.

Poate că vom citi poezii și le vom învăța versurile. Poate că vom scrie poezii și cărți.

Poate că ne vom iubi mai mult.

Poate că vom înțelege ce ne-a adus împreună, de ce am rămas, de ce nu am plecat atunci când durea.

Poate că vom râde mai mult, poate că vom descoperi filme împreună, poate că vom vorbi mai mult și mai intens. Poate că ne vom spune durerile, poate că vom recunoaște unele adevăruri nespuse din frică.

Poate că vom lucra mai mult la relație, poate că ne vom înțelege mai bine bagajul emoțional cu care vine fiecare dintre noi, poate că vom asculta povești pe care nici nu le bănuiam.

Poate că vom rosti doar „sunt aici, lângă tine” pentru întâia dată, poate ne vom apropia mai mult.

Sau poate că vom îndepărta, pentru că lucrurile nu mai funcționează, pentru că n-am vorbit la timp sau poate că n-am vorbit niciodată cu adevărat. Poate că ne vom certa mai des, poate că ne vom reproșa mai des lucruri, poate că ne-ar durea singurătatea în doi.

Poate că ne vom asculta mai mult părinții, îi vom îmbrățișa, îi vom înțelege mai bine și, implicit, le vom înțelege anumite alegeri și anumite fapte.

În vremuri de neliniște putem să ne apropiem de aceia dragi nouă, de oamenii pe care îi iubim.

Poate vom ști cum să comunicăm cu ei, după anotimpuri întregi în care am presupus că ei nu ne înțeleg și noi nu i-am înțeles pe ei.

Poate că ne vom suna mai des bunicii. Vom dori să vorbim mai mult cu ei fără să le spunem că suntem ocupați și că nu avem timp de povești. Poate vom vorbi despre tinerețea lor, poate le vom purta mai mult de grijă.

Probabil că uneori ne va fi atât de frică încât nu vom ști să verbalizăm ceea ce simțim, însă îi vom încuraja pe cei din jurul nostru. Le vom spune că va fi bine, le vom fi alături, deși și înăuntrul nostru se va instala panica și vor roi întrebările și grijile.

Dar vom afla cum să facem față fricilor noastre pentru a nu le transmite celorlalți (cu atât mai mult, propriilor noștri copii, părinți, iubiți, soți, bunici, prieteni). Vom învăța cum să încurajăm și cum să ne încurajăm. Vom înțelege ce e optimismul și în momente în care nu vom crede în el.

Poate că pur și simplu vom învăța să avem timp.

Poate că vom învăța să iubim. Poate că vom învăța să ascultăm. Poate că vom învăța să le purtăm și celorlalți de grijă. Poate vom înțelege cât de important e să fii responsabil. Poate vom schimba ceva la noi, în noi.

Poate și sigur că, undeva, mai ales în subconștient, vom fi altfel.

Poate mai pregătiți, poate mai luptători, poate mai hotărăți de a fi bine, de a face bine. Poate mai îngăduitori, poate mai curajoși, poate mai sinceri, poate mai dornici de schimbare. Pentru că în vremuri de neliniște și schimbările cer să fie auzite.

Poate că, aceia care merg la muncă încă și sunt obligați să o facă, vor reveni acasă și vor învăța să nu mai plece, să nu se mai ferească să rămână între patru pereți. Să încerce să comunice mai bine cu persoanele cu care a ales, la un moment dat, să trăiască.

Iar tot aceștia poate că se vor îngriji mai mult cât sunt la muncă, vor fi mai atenți la ce e în jur, se vor spăla mai des.

Lucrurile se vor liniști, cândva Coronavirusul va fi doar o amintire. Cursurile vieților noastre vor fi fără îndoială influențate, într-o mai mică sau mai mare măsură, de tot ceea ce se întâmplă astăzi în jurul nostru, în vremuri de neliniște.

Dar fiecare e răspunzător, în egală măsură, de sine însuși și de ceilalți din jur în momentul în care alege să iasă. Și fiecare e responsabil de cum alege să trăiască această perioadă.

Străzile vor fi din nou pline, la scurt timp vor înflori (și deja se întâmplă în unele părți ale țării) copacii, vor fi o sumedenie de flori, soarele nu se va mai ascunde după nori.

Noi vom putea să ne revedem, să ne ținem de mâini, să ne plimbăm împreună, vom realiza cât dor de soare am dus în noi după iarnă.

Vom ști mai multe despre noi înșine, vom cunoaște mai multe despre ce e în jur, ne vom bucura mai intens. Vom fi mai recunoscători, vom căuta frumosul și binele mai mult decât frica și durerea.

E un nou test al umanității, poate al unui Dumnezeu care a uitat de noi și se ascunde, poate al unui Dumnezeu care ne caută și nu ne găsește. Sau poate al unui Dumnezeu ce există în credința fiecăruia dintre noi. Fie că suntem atei, creștini sau avem orice altă religie de pe Pământ.

Dar e un test pe care fiecare îl va trece în funcție, mai ales, de alegerile proprii. Totuși, și alegerile celorlalți ne pot influența în astfel de contexte, îndeosebi pe cei care merg la muncă, care sunt nevoiți să iasă.

Un test care va scoate din noi lucruri neștiute, poate le vom accepta cu bucurie, poate le vom accepta cu greu, poate le vom nega. Dar cred că e timpul potrivit în care fiecare poate privi înăuntrul său fără măști. Fără a avea o părerea prea bună sau rea despre sine, o perioadă de reflecție asupra propriilor decizii.

Și mai cred că e un test care ne repetă că nu știm să avem timp, nu știm să ne oferim timp, nu știm să le dăm celor din jurul nostru timpul nostru. Iată-ne acum, s-ar putea să avem prea mult timp și să nu știm ce să facem cu el. Și-atunci, ce se întâmplă? Cum ne descurcăm cu atât de mult?

Ne întoarcem spre sine, în sine, înăuntrul nostru, acolo uneori doare cel mai tare, dar alteori e cel mai bine.

Și în pauzele pe care le luăm după ce ne ascultăm inimile și ne culcăm sufletele, nu uităm să ne îmbrățisăm cu persoanele de lângă noi. Să le ascultăm și noi inimile sau pur și simplu să ne gândim la cei dragi nouă, transmițându-le iubire.

În vremuri de neliniște, liniștea noastră trebuie să fie interioară.

Photo by @sheli on Unsplash

coronavirus
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

3 Responses

  1. Draga Ada, nu pot decat sa-ti doresc multa sanatate si sa aveti grija de voi. De aici de la distanta noi nu putem decat sa te sustinem cu un gand bun si sa ne gandim ca va trece si nebunia asta sine vom revedem cu bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.