M-am rătăcit numărând bătăile timpului
Am văzut secunde în care s-au oprit mașinăriile astea prefabricate
Am înțeles că se numesc inimi – ceva organe vitale dar care dau pe-afară de dor,
Am simțit minute și-n fiecare din ele am privit stupefiată în jur
Pentru că pe-același cer se roteau apusuri și răsărituri,
Fără să se atingă sau să sa privească –
Căci lumea începea și se sfârșea în aceeași clipă.
Așa începeau poveștile – acum devenea odată,
Cred că eram un spectator nocturn confuz – se roteau aceleași stele și priveam ostenită în zare
N-am înțeles niciodată de ce auzeam voci
Tu-de acolo, care te uiți ca și cum ai ratat fiecare apus,
Apucă-te să numeri, ai învățat la școală
Probabil am părut foarte stupefiată, nu eram obișnuită să mi se poruncească
Am început de la unu – rostit cu jumătate de glas
Și-n aceeași clipă, aceeași voce
Nu știi că o bătaie de timp începe c-o inimă?
O inimă, două inimi…
Oprește-te, am auzit iarăși șoapte
De fapt nici nu mai știam ce să rostesc
Acolo mi-era locul – eram într-un labirint
M-am încâlcit în două inimi
Și-am început să mă zbat temătoare
Lângă mine era o pânză de păianjen, și-n ea deopotrivă
Erau durerile căutărilor pribegi, apocalipsele mele răsfrânte în ruine,
Până când zărit-am, numărând a doua inimă,
Conturul unei mâini care-mi desena o hartă
M-am avântat nebunește pe traseul nedeslușit de ochii-mi orbiți de câte-o licărire
Am apucat temătoare mâna și-am strâns cu forță pielea necunoscută
Începea să mi se dezvăluie linia orizontului
Și-n fiecare bătaie de timp, cele două inimi își căutau începutul.
