Îmi închipui uneori viața ca un drum

Îmi închipui viața ca un drum. E drept, dar niciodată neted. Are excrescențe, multe necunoscute și nevăzute, tulburătoare, fiindcă te poți împiedica și te poți lovi când dai de ele. Poți rămâne câteodată lat în mijlocul uneia. Dacă nu o observi la timp, poți să te lovești atât de tare de ea, poți să îți pierzi cunoștința, poți să crezi că devii altcineva și să nu te mai recunoști în propriul trup, poți să nu mai reușești să te miști, poți să rămâi fără strigăt și să nu ai cum să ceri ajutor sau poți tipa atât de mult după ajutor de acolo, încât, la un moment dat, să nu mai ai voce și să te resemnezi. Poți să renunți de îndată ce ai cazut și să aștepți sfârșitul. Poți să speri orb.

Poți să visezi și poți să te imaginezi în altă parte, căci ai la îndemână doar visul, așa că nu vrei să îl pierzi și continui să visezi în timp ce rămâi neclintit. Sau poți să dai din mâini și din picioare în timp ce țipătul ți se naște dinăuntru, până ce vine cineva să te salveze. Nu știi niciodată dacă va reuși. S-ar putea să te apuce de o mână sau de ambele și să nu aibă destulă forță. S-ar putea să cadă în aceeași excrescență ca tine și să nu te fi putut salvat. Poate că va reuși să te salveze, dar la moment dat vei da peste altă suprafață denivelată și vei rămâne acolo și nimeni nu va putea să o facă în locul tău.

Sau vei găsi la un moment dat o cale să ieși de-acolo. Să te salvezi. Să îți fii salvator și mâinile care te ridică să fie parte integrantă din tine, aceleași pe care le porți zi de zi în jurul trupului tău. Fiindcă până nu vei putea singur să te eliberezi din prinsoarea adâncă și plină de rumeguș, de asfalt fierbinte și în același timp vechi și aspru, până nu vei ști cum să te ridici de acolo fără să îți stingi glasul strigând după himere sau după o forță salvatoare, până nu vei putea să înveți să le eviți sau să treci pe lângă ele cu grijă, vei cădea din nou și din nou și câteodată e ireversibil.

Drumul spre tine și spre salvare, spre cunoașterea pe care o poți căpăta e doar în tine însuți. Excrescențele sunt mereu în calea ta, în drumul pe care îl urmezi. Căile netede sunt rare. Dar apar și acelea sau există dintotdeauna, doar că încă nu știi cum să privești denivelările, cum să le observi, cum să le eviți și cum să treci dincolo de ele. De îndată ce înveți toate astea, drumul nu devine mai lin, dar parcă începi să descoperi și să știi mai abitir drumul ce ți se naște în fața ochilor atunci când îl privești. Excrescențele sunt acolo, mereu au fost, dar tu te-ai ridicat de atât de multe ori din ele, tu ai strigat după ajutor și ai reusit să te salvezi.

Continui să mergi înainte, de data asta începi să observi și copacii, e mai puțin verde decât te-ai fi așteptat, cât timp ai alunecat dedesubtul denivelărilor era totul crud, de acum devine și puțin veșted, dar asta nu trebuie să te întristeze, pentru că drumul va avea farmecul lui, galbenul copacilor nu vorbește despre sfârșituri și nici despre moarte, e doar liniște în jur, împăcare, o culoare care îi cântă balade unui soare vicios, care ba se ascunde după nori, ba aruncă cu raze înspre drum. Observi și o stâncă, pe ea se așază mușchiul, copacii o umbresc și încet o acoperă, descoperi totul mai bine, chiar dacă ești atent și la denivelările solului.

Înainte, acum ceva vreme, nu puteai să vezi nici excrescențele, așa că te loveai de ele, te împiedicai și durea, nici ceea ce era în jurul tău, albastrul cerului, verdele-galben al copacilor, drumul lung, cotitura de la stânga. Nici acum nu știi întotdeauna pe unde să o iei, când ai în față o răscruce îți cuprinde un fior trupul și ți se naște teama, apoi găsești calea și drumul continuă în același fel ca până atunci, lăsându-te pe tine să descoperi ceea ce e în jurul tău, dar și ceea ce ai în interior, ceea ce te conține și tot ce tu conții. Pentru că în drumul ăsta pe care îl parcurgi ai nevoie de tine, pentru că îți ești întâia companie la drum, ești cel pe ale cărui picioare te sprijini și cel pe care te bazezi atunci când te lovești de excrescențe.

Și nu știm niciodată, până la capăt, unde și cât timp ne poartă acel drum. Dar pentru toți există unul pe care ne plimbăm și niciodată nu e același, pentru niciunul dintre noi. Fiecare îl are pe al lui și poate că peste tot vine toamna și frunzele devin galbene, dar niciodată nu ne lovim de aceleași denivelări, nu cădem în aceleași și fiecare dintre noi reacționează diferit atunci când îi apare una în cale și nu mai poate trece dincolo de ea. La un moment dat reușim cu toții să ne salvăm, dar depinde și care este salvarea pentru fiecare, căci pentru cineva a scăpa și a reuși să fie biruitor e să se resemneze și pur și simplu să accepte, în timp ce altul își scrijelește genunchii și coatele în timp ce încearcă să se elibereze.

Iar după cotitură, de îndată ce faci la stânga, nu așteaptă doar toamna, nu e doar despre anotimpuri și vremuri care se schimbă între ele, minute și zile care nu vor mai fi niciodată prezent. Ci ești tu acolo, acel tu care a străbătut o parte din drum, care mai are cale lungă ce i se naște în fața, dar care, de data asta, poate ști mai bine ca oricând unde își găsește inima, unde îi sunt ochii, unde îi poate fi sufletul când în jur e o liniște cu strofe de poezie și cum își poate limpezi pașii în dorința de a continua să meargă în timp ce în talpă îi apar bătături și începe să doară. 

Viața ca un drum
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.