Harbuz-amintire (pepene verde/lebeniță/lubeniță)

I se zice harbuz în Moldova. Îl găsești în toate piețele cocoțat în formă de piramidă pe tejghele, la bază sunt aceia mai rotunzi, mai masivi, în vârf cei mai mici și mai ușori. În sate strigă vânzătorii „harbuz, harbuz” și ies oamenii pe la porți să cumpere. Măcar o dată-n zi, vara, strigătul vânzătorului de harbuz se-aude în tot satul, e ca un refren al zilelor de vară cu care începi să te obișnuiești, așa cum te obișnuiești cu multe alte lucruri, cum ar fi cu sunetul mașinilor sau cu porțile trântite.

Aici, în Ardeal, dau de lebeniță prin piață, pe hârtiile lipite pe tejghele sau în cuvintele celor care îl cumpără. Probabil că și-n unele sate e un vânzător de lebeniță, așa cum în Moldova e un vânzător de harbuz.

Nu-i mai zic harbuz de când m-am mutat decât în contexte familiare, iar când mă duc la aprozar sau la piață cer pepene verde. Parcă nici nu mai e harbuz astăzi, e pepene verde, căci harbuzul pentru mine e altul.

Harbuzul e bucata aceea mare, rotundă și grea pentru mâinile mele, cu care duminica venea bunicul meu în mână de la piață. Parcă pot să-l văd în timp ce scobesc în miezul amintirii, așa cum aș scobi într-o bucată de harbuz, îmbrăcat într-o cămașă cu mâneci scurte, o cămașă verde-deschis, vaporoasă, de vară, ținând cu amândouă mâinile harbuzul. Îl punea pe masa din bucătărie, scotea cuțitul și îl felia pentru fiecare. Era roșu și dulce, răcoros și mi se topea în gură, nici n-aveam nevoie să mestec prea mult, simțeam cum mi se dezintegrează printre papilele gustative și-l înghițeam pe nerăsuflate, cu sâmburi cu tot.

Harbuzul e acela pe care îl avea tataia în grădină. Și tare mirată am fost să știu că în grădina lui cresc harbuji. Mi se părea că îi poți găsi doar în piață sau când te întorci de la mare, în Dobrogea, ori în mașinile vânzătorilor ambulanți. Dar tataia scotea câte un harbuz rotund când veneam la el în august și-l așeza pe masă. Cerea un cuțit și-ncepea să-l taie, felie cu felie, și prima felie a fost mereu a mea când veneam acolo, în vizită la el. Mi-o așeza în față și nu așteptam să mi se dea alt cuțit ca să-l tai în alte bucăți mai mici și să mă apuc să mănânc, ci luam felia în mâini și-mi îngropam buzele în miezul zemos și dulce, exact ca-n copilărie. În copilărie n-așteptam decât o felie întreagă într-o farfurie, și uneori nici răbdare să aștept o farfurie n-aveam, mă apucam să mănânc în timp ce zeama curgea pe mușamaua din piață a bunicii.

Nu mai conta că sunt mare, că pot să mănânc mai „frumos”, ca o domnișoară, atunci când veneam la bunicul meu și el îmi tăia harbuz. Mă avântam ca un copil către miezul acela și mâncam cu poftă, în timp ce pe bărbie și pe coate îmi curgea zeamă lipicioasă. Harbuzul bunicului meu avea miezul mai roșu decât alți harbuji din piață, era un roșu aprins și sâmburii parcă nu erau la fel de mulți.

Dacă nu veneam vara la el, cum din păcate s-a întâmplat de prea multe ori, și de-aș putea să arunc timpul scăldat în lipsă și să-l înlocuiesc cu timpul în care el era viu, aș face-o, doar cât să mai prind o vară acolo, printre mere văratice și cântece de cocoși și de greieri, atunci în iarnă avea sigur harbuz murat, gogonele, castraveți murați. Nu mai țin minte când am mâncat ultima oară harbuzul lui murat, dar țin minte gustul acela la fel de răcoros, căci îl scotea din beci, și felul în care și lui, și mie, ne aluneca zeama aceea dulce-acrișoare pe bărbie.

Astăzi mă întreb când a mâncat ultima dată el harbuz. Știu că-i plăcea, îi plăcea atât de mult încât a vrut să pună cu mâinile lui harbuz în grădină. În nicio grădină în care am fost până acum n-am mai văzut harbuz. Bunicul meu avea. Iar el n-a prins timpul ăsta, timp în care i s-ar fi putut scurge pe buze și pe bărbie sucul răcoros, dulce și aromat și nici eu n-am prins vremea în care să mă întorc la el și să așeze harbuzul adus din grădină pe masă, cu bucăți de pământ pe el, să ceară un cuțit, să înceapă să scobească în coajă și să taie bucăți în formă de semilună, apoi să-mi dea mie prima felie, ca într-un ritual, iar eu să mă afund cu gura și cu obrajii în fruct și să mănânc cu poftă, să spun „Cât e de bun!”, să îl aud și pe el cum soarbe și mănâncă rapid din miez, apoi să-mi zică o glumă, să își ciulească urechile și să râdem împreună în timp ce stăm așezați la masa de la umbră.

Mănânc pepene verde, nu mai e harbuz, e bun, e răcoros fiindcă e tocmai scos din frigider. Îl mănânc în timp ce îmi înghit și lacrimile, gândindu-mă la ultima dată când am mâncat cu bunicul meu harbuz, când o fi fost, acum un an sau acum doi? Nu mai țin bine minte, dar eu astăzi nu mai mănânc harbuz. Harbuzul e acela pe care îl lua tataia duminica dimineața din piață, în cămașa lui cu mâneci scurte, ori acela care îi creștea lui în grădină, dulce și roșu, mai mic decât harbuzul de pe tejghele și pe care iarna îl punea la murat. Eu astăzi cumpăr pepene verde din piață sau de la aprozar și nu mai contează dacă e duminică sau miercuri, îl mănânc având grijă să nu mă murdăresc și nu mai mușc din el fără să fie tăiate triunghiuri. N-o să mai mănânc niciodată harbuz, chiar dacă o să-l mai numesc așa, chiar dacă o să pronunț cuvântul, harbuzul e doar acela tăiat de mâinile bunicului, cumpărat sau crescut de el. În rest, e pepene verde, e harbuz-amintire, e copilărie și dor amestecate în învelișul gros și dur, în zeama dulce, în sâmburi, în textura lui lipicioasă.

Și încă mă-ntreb când o fi mâncat ultima dată harbuz și parcă mi-e ciudă, deși nu știu pe cine sau pe ce, sau poate că mi-e ciudă pe moarte, mi-e ciudă că a venit vara și că s-au copt harbujii și el n-o să mai mănânce vreodată din ei, și n-o să-i mai curgă zeama pe bărbie, și n-o să-mi mai felieze bucăți. Mi-e ciudă că a plecat așa de printre noi fără să mai pot mânca harbuz cu el vreodată, fără să-mi mai dea mie prima felie, fără să ceară un cuțit, fără să se-ntâmple totul ca într-un ritual.

Poză: Karolina GrabowskaPexels

harbuz
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Amintiri

Cine adoarme în mine

Cine adoarme în mine e semn că l-a furat somnul un somn al uitării care își descântă visele în interiorul organelor mele și își evacuează

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.