Gânduri din tren II

Suntem împreună în tren. Dacă numărăm, am făcut multe drumuri împreună într-un tren vechi. Am stat de numeroase ori pe aceleași scaune vechi, în aceleași vagoane strâmte, privind aceleași ferestre prăfuite, murdare, încețoșate.

Dar drumurile astea nu vor fi niciodată suficiente.

Nu când sunt lângă el, chiar dacă ne înghesuim, împreună cu alte persoane total necunoscute, într-un compartiment în care abia ai loc să respiri.

Îi simt umărul lipit de al meu în timp ce își tine telefonul în mână și joacă șah. Îmi place să-l văd jucând șah. Simt că jocul i se potrivește în totalitate, e precum personalitatea lui. Stă concentrat și își ațintește ochii spre ecran. Se gândește ce mișcare să facă, o face, rareori ezită, e sigur pe el în jocul ăsta și îmi place să-l văd atât de încrezător.

Mai ridică din când în când privirea spre mine, mă sărută și îmi spune că mă iubește.

Apoi privește pe fereastra prăfuită și mă îndeamnă să mă uit la peisaj, cu frenezia unui copil. Îmi arată brazii împăienjeniți parcă de zăpezi, văile pe lângă care trecem, luminițele de pe casele oamenilor.

Încă nu suntem obișnuiți total cu traseul, deși l-am mai făcut de câteva ori.

Niciunul dintre noi n-a reținut toate peisajele și acum cu atât mai mult, când totul e acoperit de zăpadă și noi suntem aproape de munți, aproape de brazi și de troieni, de drumuri neumblate unde oamenii au uitat să pătrundă, de felinare care singure mai însuflețesc viața dincolo de șinele trenului. În rest e liniște. Din tren zărim pași mărunți și pași mai mari pe care parcă îi auzim scrâșnind peste omătul rece, rămași întipăriți în sunetul zăpezii.

Alteori e beznă, fiindcă nici felinarele nu mai sunt.

Mă uit în bezna de afară și îi văd reflexia în geam. Parcă mi-e frică de beznă. Mi-e teamă de întuneric, nu reușesc să văd nimic dincolo de tot abisul de după fereastră, nici măcar un strop de lumină, nici măcar o bucată de lună. Dar îmi dau seama că proiectate în întuneric sunt mâinile lui, cu degetele care se mișcă tenace pe ecran, brațele lui învelite în puloverul de la mine. Îmi mișc mai încolo ochii și corpul și îl acopăr cu mine. În întunericul de după fereastră suntem amândoi. Mie, zărindu-mi-se chipul, gâtul, pieptul, lui, zărindu-i-se mâinile, brațele, picioarele, degetele. Suntem două jumătăți incomplete, dar ne completăm. Și întunericul de lângă noi ne are înăuntru, simțind cu tălpile pe podea șinele ruginite, acoperindu-ne unul pe celălalt, atingându-ne din când în când cu privirea, cu brațele, cu picioarele.

Mă uit minute în șir pe fereastră sperând să găsesc ceva cu privirea care să înlăture întunericul.

Nu mai văd felinarele, nici casele, nici brazii, dar îl văd pe el și îmi e de ajuns, și realizez că nici măcar nu e întuneric, nu e beznă, cu el e atât de multă lumină. Mă privește acum, își îndreaptă ochii spre fereastră și zice: „Se vede așa puțin”. După ce o să citească rândurile acestea, cum mereu citește ce scriu, o să realizeze că pe fereastră, dacă se uită atent, dacă privește cu ochii inimii, așa cum am învățat eu în noaptea aceasta într-un compartiment dintr-un tren, unde stăm înghesuiți și lipiți unul de celălalt, vede tot. În întunericul fără felinare, dincolo de care sunt nămeți și case, văi și munți, suntem noi. Și suntem bucăți de lumină, unul pentru celălalt, eclipsându-ne și completându-ne în egală măsură.

tren
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.